XI. Obiceiuri de iarnă

O zi și o noapte a nins gospodărește și stratul de zăpadă a trecut de genunchi. Totul scânteiază în jur, iar pe drumurile satului s-au pornit plugurile. Oamenii au făcut pârtii în toate direcțiile. Țin minte că, într-o iarnă, a nins foarte mult. Zăpada trasă de pe acoperiș se unise cu streașina. Ingenioși cum eram, improvizasem un derdeluș din vârful casei, până în mijlocul curții. Îl urcam cu greu și alunecam în viteză, cu țipete și chiote de bucurie copilărească.
Ajunul Crăciunului este așteptat cu mare nerăbdare de toți copii. Satul întreg organizează colindeții pe mai multe trasee. Este un obicei moștenit din vechime. Sătenii, pregătiți cu desagii plini de mere, pere, colaci, unii cu bomboane, biscuiții ori alte minunății ies la poartă, la intersecții, ca să întâmpine alaiul. Acasă ajungeam obosiți, dar fericiți. Sortam darurile cu o bucurie extraordinară. Mi-a rămas în memorie și în suflet nu numai ziua propriu-zisă, dar și perioada de pregătire. Părinții își băteau capul, ca să aibă copiii ce îmbrăca și ce încălța. Majoritatea hainelor și a încălțărilor se făceau în casă. Urmările și rănile războiului erau încă prezente în viața oamenilor. Mai ales iarna, războiul de țesut era nelipsit din gospodărie. De sărbători, se făceau opincuțe din piele de porc pentru cei mici. Cu obiele și călțuni de lână, n-am simțit niciodată frigul. Acum am și eu bocanci și umblu cu picioarele înghețate tun.

M-am făcut băiat mare și îmi este rușine să merg în colindeț, dar ies la o intersecție, ca să împart colacii făcuți de bunica. Privesc cu nostalgie gloata veselă de copii cu purpură în obraji, cum mărșăluiește prin zăpadă, de la unul la altul, ca să-și primească darul. Prin fereastra unui nor, ne privește soarele strălucitor. Albul imaculat al zăpezii reflectă de pretutindeni razele vesele și sprințare, printr-o puzderie de steluțe-oglindă. Omul și natura se contopesc până la uitare. Către miazănoapte străjuiesc munții cu piscurile albe-albe, întocmai ca uriașii din povești.
Anul Nou prilejuiește, ca peste tot în lume, manifestări diverse. Vârstnicii oftează și, cu regret, încrustează pe răboj încă un semn. Perioada sărbătorilor de iarnă coincide în viața țăranilor cu o binemeritată relaxare în ocupațiile lor. Tinerii organizează petreceri cu jocuri și cântece. Din moși-strămoși se întrețin cu sfințenie legăturile de rudenie. Finii duc nașilor curcanul și câte ceva din roadele pământului, iar nașii organizează ospețe împărătești. Întâlnirile și voia bună cimentează relațiile. Se întâlnesc moșii cu nepoții, verii între ei, vecinii, iar cei plecați se reîntorc la baștină pentru câteva zile. Ai ciudata impresie că oamenii au așteptat un an întreg ca să se viziteze. Porțile rămân deschise permanent, câinii stau legați, că poate pica oricând un musafir. Nu te mai miri că sătenii găsesc între ei o legătură de rudenie, fie cât de îndepărtată. Obștea sătească a dăinuit ca o mare familie, unită și conservatoare. Căsătoria tinerilor din sate diferite este greu acceptată. Dacă tinerii rezistă presiunilor de tot felul, înseamnă că legăturile sunt trainice și intrusul este acceptat ca fiind unul de-ai lor.
Eram mic și o însoțeam pe bunica în drumurile ei și o întrebam ale cui erau casele prin dreptul cărora treceam. Îmi răspundea și mă punea în dilemă când auzeam: „aici Ion al Drăganei, aici a lui Sergentu, Ion al Liei al Florii, de-al lui Purcelan, aici Gogeleștii, Zăvoienii din câmp” și tot nume din acestea. O cercetam nedumirit, de ce nu-i chema ca și pe noi la școală cu nume și prenume. Mi-a zis că așa sunt mai ușor de recunoscut, deoarece multe familii poartă același nume și nu s-ar ști precis despre cine este vorba. Atunci am înțeles de ce un bătrân, care m-a întrebat al cui sunt, n-a priceput până nu i-am zis: a lu’ Ion al Floricăi lui Grigore. S-a luminat la față: „Așa da, nepoate, vă știu, cum să nu vă știu?!”. Mi-a explicat, înșirând nume și legături de rudenie, demonstrându-mi că eram neamuri cu familia lui, dar de departe, nu mai știu a câta spiță. „Să le spui acasă că te-ai întâlnit cu moșu’ Pătruț! Atât, că știu ei. Să ne revedem sănătoși!”. Era o zi caldă și el purta cioareci și pieptar din blană de oaie. Pălăria mică, rotundă, marca „Dădârlat” stătea streașină ochilor. Mergea încet, adus de spate și cu privirea în pământ. Căuta poate răspunsuri la câte întrebări frământă omenirea.

Iarna, nopțile sunt lungi și uneori plictisitoare. În cameră, becul luminează ca ziua. Când eram mic, am fost o fire dificilă și pretindeam să dorm cu lumina aprinsă. Ce sperietură trăgeam dacă, dintr-un anumit motiv, nu se aprindea becul! Lampa cu lumina ei anemică picta pereții cu imagini înspăimântătoare, rod al imaginației mele bolnăvicioase. Mă consolam și recunoaștem celor din jur și mie însumi că tot era mai bine cu lampa, decât cu lumânarea. Într-o seară s-a petrecut o scenă hazlie, pe seama căreia s-a râs multă vreme.
În zborul lor, niște nenorocite de gâște au atins firele de la rețea, provocând un scurtcircuit. Curentul s-a întrerupt și, în seara aceea, nu s-a reparat defecțiunea. Mama bătrână a pregătit lampa, a șters sticla, a îndreptat fitilul cu foarfeca și i-a pus gaz. A aprins-o și s-a ridicat pe vârfuri, ca s-o agațe în cuiul din perete. Lampa însă a căzut, sticla s-a spart, iar gazul vărsat a luat foc. S-a aprins pălălaia în cameră și noi țipam ca din gură de șarpe. Tot bunica, cu o prezență de spirit de invidiat, a luat pătura de pe pat și a înăbușit flăcările. „Fir-al moartei să fie, când este s-o pați!… Așa-i dacă nu mai văd bine. Am crezut că punctul acela în care am pus lampa era cuiul, dar de fapt era o muscă. Am văzut-o când a zburat, dar era prea târziu, dădusem drumul lămpii. Uite așa se întâmplă nenorocirile…”.
Eu n-am râs ca ceilalți, pentru că eram disperat. Lumina firavă, palidă a lumânării de ceară îmi amplifica teama. Spaima din mintea mea lua proporții inimaginabile. Am adormit într-un târziu, cu chiu și vai, agățat de gâtul bunicii. Aveam patru-cinci ani atunci, iar mai târziu cu greu mi-am învins teama, urâtul. Frații mai mari, pentru prostiile făcute, m-au băgat de multe ori în beciul de sub podeaua sălii, ca să mă cumințesc. Mă amenințau că o să vină „curfutița” care, în imaginația mea, apărea ca un schelet fosforescent. Stăteam pe întuneric, repetând toate rugăciunile știute, până când li se făcea milă de mine. Ieșeam palid, tremurând încă de frică. Doar sora mea mă încuraja, susținând că nu este nimic acolo, spunând că trebuie să fiu curajos și să nu mă tem. Cu timpul m-am obișnuit cu întunericul, dar și acum, mare fiind, mă încearcă o urmă primară de teamă, când merg noaptea singur.

A treia zi de Crăciun e ziua numelui meu și, de dimineață, încep urările: „Să fii sănătos, mamă! Și ascultător să fii! Să ai noroc, băiete! Să te ții de carte, dacă asta ai ales!”. Casa este deschisă permanent. Cunoscuții vin ca din întâmplare, îmi strâng mâna, mă îmbrățișează și-mi adresează urări. După masă, câinele ne anunță că iar avem musafiri. Cineva strigă:
– Fănele, ieși afară că au venit băieții!
Prietenii copilăriei mele, tovarășii atâtor jocuri pline de farmec nu m-au uitat. Ne îmbrățișăm emoționați, apoi ne așezăm la taclale. Se deschid în evantai colorat amintirile noastre comune. Am învățat de mici crâmpeie din istoria țării, rostind numele noastre: Traian, Mircea, Alexandru, Ștefan, Mihai, Petru, Constantin, Nicolae, Tudor… Numele personalităților împrumutate nouă ne și dădeau câte ceva din virtuțile acestora. La întrecerile dintre noi, nevinovate competiții, le luam în serios și biruiau ei, prin strădania noastră. Vânătăile, cucuiele și alte lovituri erau prețul unor astfel de încleștări. Și, ce amintiri!
La săniuș, terenul oferea pârtii pentru toate gusturile. Erau pante line pentru micii începători, dar și înclinate – pe unde treceau ca nălucile săniile celor pricepuți și curajoși. Majoritatea săniilor erau de lemn, asemănătoare celor mari, trase de animale. Băieții le folosesc pentru a aduce lemne din pădure. Câte trei-patru pe o asemenea sanie, trăiam cele mai tari senzații pe care le dădeau viteza și primejdia. Chiote ascuțite reverberau pe toată valea Oltețului. Fiorii mă curentau din tălpi și până în creștet. O zi la săniuș rămânea de neuitat, mai ales prin întâmplările care aveau loc.
Ne amintim ziua în care, pe pârtia rapidă a celor mari a apărut, ca din senin, o vacă. Sfida detașată și inconștientă pericolul. Doar stăpânul animalului a înghețat de spaimă, când a zărit apropierea vijelioasă a unei sănii. Alexandru, care conducea bolidul, a mai avut timp să arunce proțapul în față și să strige celorlalți să se aplece. În clipele următoare, treceau ca fulgerul pe sub burta vacii, prea puțin deranjată de groaza întâmplării. Poate curentul de aer rece a făcut-o să se deplaseze câțiva pași, după care s-a oprit și a început să rumege. Atunci am ieșit din transă. Omul s-a agitat, amenințând cu bățul că din cauza noastră nu poate veni să-și adape vaca. A fost ca-n filme și întâmplarea de la săniuș s-a comentat zile în șir.
Reînviem copilăria și amintirile le depănăm una după alta. Masa-i plină de bunătăți. Tata ne-a servit ca pe oamenii mari, cu țuică fiartă. Mirosul de alcool amestecat cu cel de mirodenii a inundat încăperea. Fiecare cu ceșcuța de lut în mână, dăm noroc și sorbim. Aburii băuturii stimulează buna dispoziție. Le povestesc despre școală, despre oraș, înfrumusețând voit unele aspecte. Ei mă ascultă cu atenție și mă privesc admirativ, ca pe un explorator de tărâmuri necunoscute.
– Orice ai spune tu, mie nu-mi place să plec de-acasă. N-am ce mă face cu armata, când voi fi obligat să mă despart, a vorbit Mircea, foarte sobru, cu un aer misterios.

Ah, da, armata! De câte ori am căscat gura la bărbații care-și depănau amintirile! Povesteau cu lux de amănunte evenimente petrecute demult. Părinții noștri au prins al doilea război mondial, fiind în floarea vârstei, iar generația bunicilor a luptat în războiul de întregire națională. Monumentul vulturului cu aripile desfăcute îl socotesc ridicat și-n amintirea bunicului, căzut la datorie în zona Mărășeștilor. Mama bătrână a rămas văduvă de tânără și cu doi copii mici. Mulți dintre adulți au făcut toți anii de război din est și din vest, iar unii au îndurat și calvarul prizonieratului la ruși. Socoteau că a fost un miracol că au scăpat cu viață. Acești oameni etichetați ca simpli țărani vorbesc despre armament, tehnică militară, strategie și tactică de luptă de te crucești. Asta demonstrează disponibilitățile țăranului român, fără prea multă carte, de a învăța cu ușurință. O boală ereditară, fără leac, este această dragoste de țară în numele căreia se pregăteau, ca cei mai conștiincioși școlari. După atâția ani, nu uitaseră și te uimeai auzind că vorbesc nemțește, rusește, ungurește, ba unii o rupeau și în cehă.
Și astăzi, doar băiatul cu armata făcută intră în rândul bărbaților. Ceilalți le poartă un respect deosebit cunoscând prea bine zicala: „altoiul face pomul pom și armata omul om!”. Recrutarea și încorporarea provoacă emoții puternice. Nostalgici, cei mai în vârstă exclamă: „Ce, asta de-acum îi armată?! Apoi, pe vremea noastră…”. Recruții colindă satul, chiuind: „Cetiniță de brădui/ Douăzeci de ani trecui/ Trecu timpul ca și-o floare/ Și venii la încorporare…”. Unul strigă versurile nuanțat, cu accent pe prima silabă și ceilalți le repetă armonios, în cor. Lumea îi privește, unii îi compătimesc, dar prin gesturi toți încearcă să-i încurajeze, să le facă despărțirea mai ușoară. Fetele apar la porți ca să-i vadă, să le facă semne. Câte una are inima grea și gândurile îi zboară la cel drag, aflat deja în armată. Scrisoarea primită deunăzi a citit-o și recitit-o, că îi sună în minte: „Uite dragă, poșta vine/ Și-ți dă carte de la mine/ Ia-o dragă și citește/ Să vezi cine te dorește/ Că am scris cu mâna stângă/ Cine va citi să plângă/ Că am scris cu mâna dreaptă/ Să nu mă uiți niciodată”. Fetele trimit săruturi țuguindu-și buzele pe adrese numai de ele știute și oftează. Despărțirile acestea fortuite verifică sentimentele și pun la încercare legăturile dintre tineri. Cel liberat se lămurește de trăinicia acestora sau încheie cu îndoielile și frământările care l-au mistuit cât a fost militar.

Am trecut în revistă cu prietenii mei atâtea amintiri comune! Le-am reactualizat cu așa forță, de parcă s-au petrecut ieri. Am fost adus la zi cu noutățile din sat. Mă miră că unele povești auzite le prezintă ca fiind reale. Susțin că există babe care fac vrăjitorii și lucrează cu necuratul, că la noi o femeie se pricepe să pună oglinzile, ca să-ți vezi viitorul. Unele fac și desfac cununiile, dar câte nu fac. Nicolae pare convins de cele spuse și se mâhnește că noi nu credem.
– Voi nu credeți, dar se întâmplă lucruri extraordinare. Dacă ești curajos, poți deveni invizibil!
Ne-a dat gata, ne-a lut piuitul Ne uităm la el ca la felul șapte.
– Nu mă credeți, dar încercați și-o să vedeți.
– Ce trebuie să facem?, Radu e nerăbdător să afle.
– Îți trebuie un motan negru, care să nu aibă pic de păr alb… Își caută cuvintele, ca să fie cât mai explicit și continuă. La o răscruce de drumuri, într-un loc pustiu, neumblat și pe o noapte întunecoasă se face asta. Trebuie să fii singur cuc. Pregătești lemnele, pirostria și un ceaun cu apă. Înainte de miezul nopții tai pisoiul, aprinzi focul și-l pui la fiert. Se fierbe până când carnea se desprinde singură de pe oase, iar albeața acestora luminează fundul ceaunului. Îl iei de pe foc și când s-a răcit îndeajuns, scoți pe rând câte un os și-l bagi între dinți. Nu trebuie să te prindă revărsatul zorilor până ce nu ai găsit singurul os care te face invizibil. Ținându-l în gură și privind către picioare, n-ai să-ți mai zărești corpul…
Mi se face greață, imaginându-mi scena cu oasele de motan băgate în gură. Ceilalți se strâmbă la fel.
Văzând mutrele noastre schimonosite, Traian izbucnește în râs. Ne privim contrariați câteva momente și deodată ne molipsim cu toții. Fiecare râde în felul lui. Traian, în cascadă, cu gura până la urechi; Alexandru bâzâie ca un bondar; Mircea, rar și sacadat, ca o locomotivă; Nelu chițcăie cristalin, ca un șoricel; Mihai pare că nechează, iar eu râd strident, nepotolit. Trec minute bune, până ne liniștim. Avem lacrimi în ochi și respirăm ca după un mare efort. Îi privesc cât sunt de veseli și tam-nesam, gândurile îmi zboară hai-hui către ei, colegii mei de clasă.

A fost o zi frumoasă, distractivă. Băieții m-au invitat să merg diseară cu ei la joc. Câtă dreptate au ai mei! Au prevăzut de la început că n-o să stau prea mult pe acasă. Ar fi dorit să fiu mai mult al lor, să le povestesc amănunte despre viața mea de-acolo, să-și facă și ei o părere. Am promis că o să le fac pe plac, dar mereu se ivește câte ceva și dorința lor se amână.
Un gospodar are lângă casă o clădire cu două odăi mari, pe care le închiriază pentru joc. Într-una din încăperi se adună oamenii căsătoriți și flăcăii cu armata făcută, iar în cealaltă își demonstrează talentele „cei mici”, așa cum le zic adulții. Lăutarii se tocmesc separat.
Câtă grație au jocurile populare! De la unduirile line ale unei învârtite sau jiene, la mișcările îndrăcite ale unei sârbe săltărețe sau ale unui brâu mărunt, intuiești ca într-o sugestivă pantomină trecerea omului prin viață. Țăranul, atât de trudit, își regăsește prin cântec și joc partea care-i întregește personalitatea. Puritatea morală se ghicește în albul dominant al costumelor populare. Pe fondul imaculat șerpuiesc în râuri și cascade cusăturile cu arnici colorat. Sunt de o neasemuită frumusețe și uluitoare măiestrie artistică. Multe părți din costum au și negru, culoarea care exprimă mândrie, hotărâre, cinste, tărie de caracter, un mănunchi de virtuți cu care este înzestrat omul din popor.
Privesc fascinat, ca și-n alte dăți, la bătrânii care joacă. Mă uimește agilitatea păstrată la vârsta lor onorabilă, precum și dăruirea, trăirea intensă a dansului. Unduirile corpului, tropăitul în ritmul muzicii, strigăturile, totul creează o imagine ireală, de vis, „Ușurel și lin și lin/ Că suntem pe loc străin/ Și ne pune să plătim./ Ușurel cu tropăitul, că se rupe pingelitul”. Urmează sarea și piperul, adică o strigătură hazlie, care produce o veselie generală. Atmosfera se încinge, jucătorii asudă, fețele se congestionează de efort și plăcere. Instrumentele fermecate acompaniază vraja care i-a cuprins pe toți. Acasă am ajuns aproape de ziuă. Voi dormi și astăzi până mai târziu, ca după aceea s-o iau de la capăt, cu prietenii. Așa trec număratele zile de vacanță.
Anul Nou este sărbătorit pretutindeni și, de fiecare dată, cu noi speranțe. Românii moștenesc din vechime datinile și obiceiurile. Acestea se regăsesc pe întreg spațiul românesc, identice sau cu mici particularități, că vorba aceea: „câte bordeie, atâtea obiceie”. Proaspătă mi-a rămas în memorie vraja uni spectacol de Anul Nou.
Alaiul plugușorului creștea în intensitate, cu cât se apropia de casa noastră. Au deschis porțile și un plug adevărat, tras de două perechi de boi a intrat în curte. Au tras brazdă prin bătătură, râcâind pământul pietros și înghețat. „S-a sculat mai an bădica Traian/ Și-a încălecat pe un cal învățat/ cu nume de Graur, cu șaua de aur/ cu frâu de mătasă, cât vița de groasă”. Aproape o oră întreagă au urat, au pocnit harapnicele, au răsunat buhaiele, ne-au asurzit clopoțeii și tălăncile. Becul de la streașina casei lumina un spectacol măreț. Era ceva de nedescris. Câinele lătra furios, izbindu-se să rupă lanțul. Boii și vacile se agitau, gata să spargă totul în grajd. Gâștele, găinile și celelalte orătănii speriate de moarte contribuiau, prin puterile lor, la fondul sonor. Tata le-a mulțumit pentru urările făcute și le-a dat ce avea pregătit: bani, o traistă cu colaci și rachiul pe care l-a turnat în butoiașul legat pe roțile plugului.
În noaptea de peste ani nu se doarme, toți încearcă să rămână treji. Nu rezistă cei mici, care adorm cu sorcova lângă ei. Tresar și zâmbesc unor imagini fantastice din lumea viselor. Un an a intrat în amintirea colectivă. Un altul a început, cu speranța că va fi bun și cu realizări pentru fiecare.

Citește și:

Introducerea în proiect – Viața-i frumoasă, băieți!