VIII. Retrăind copilăria

Melancolia nelipsită în perioada de început este cu totul efemeră acum. Gândurile îmi fug acasă mai rar și numai în anumite împrejurări.
Copilăria, cu anii în care te ridicai „copăcel”, grădinița, primele clase de școală, părinții, frații, cunoscuții, dascălii, peisajul geografic, năzbâtiile nevinovate constituie primul capitol al vieții. La acesta revenim uneori, ca să-i evocăm întâmplările.
Forfota din dormitor s-a potolit. Suntem cu toții la orizontală, cu toate că mai este timp până la stingere. Cineva a propus și noi am acceptat ca, în fiecare seară, să povestim pe rând câte o pățanie din copilărie. În seara aceasta povestește Bibe și o face frumos. Liniștea este deplină.
Acasă, zice el, primăvara este mult de lucru. Părinții și frații mai mari plecau cu noaptea-n cap la muncile câmpului. Unul dintre cei mici rămâneam ca să avem grijă de casă. În primăvara aceea aveam mulți pui de găină, de curcă, boboci de gâscă și de rață. Un blestemat de uliu făcea ravagii în fiecare zi. Se făcea o hărmălaie de nedescris printre orătăniile din curte. Dacă se afla cineva prin apropiere, poate că mai salva victima din ghearele răpitorului. Țin minte că odată, din cauza gălăgiei noastre, a scăpat puiul din înaltul cerului, a dat din aripi și n-a murit. S-a făcut mare, purtând urmele rănilor pe spate.
Într-o dimineață, când a întrebat tata cine rămâne acasă, eu m-am anunțat primul. A fost de acord, dar m-a avertizat: „Dacă dispare un singur pui, poți să-ți iei tălpășița și să nu te mai găsesc acasă!”. Aveam vreo șase ani și amenințarea am luat-o în serios. Am rămas singur și m-am pus de strajă, hotărât să le demonstrez la toți vitejia mea. Aveam o bâtă ca armă de luptă și mă plimbam țanțoș prin curte. Din când în când, număram puii zburdalnici. Cred că se simțeau în siguranță văzându-mă cum stau ca un jandarm, proțăpit în mijlocul ogrăzii. Habar n-aveau că-i pândește vreo primejdie. Timpul trecea anevoie și soarele călătorise cu greu, ridicându-se spre vârful copacilor. Nu se întrezărea nici cel mai mic semn de primejdie. Mi se făcuse foame, sete, stări amestecate și, pe deasupra, o mare doză de plictiseală. Am dat mâncare păsărilor, le-am pus apă proaspătă, pentru că voiam să mă agit, să scap de moleșeală. Căldura devenise insuportabilă. Închideam ochii și mă vedeam într-o apă mare, răcoroasă, înotând ca un pește. Mi s-a făcut foame și am mers să mănânc, că totul era pregătit. Într-adevăr am terminat repede, tocmai mă pregăteam să beau apă. Aveam cana la gură când au început să cârâie găinile, să facă o larmă îngrozitoare. Am ieșit repede, urlând ca un disperat: Uliul! Săriți, uliul! Uliu, bă!!! Mă rugam la Dumnezeu să nu fi dispărut vreun pui, dar degeaba, unul nu ieșea la numărătoare. I-am numărat de mai multe ori, chemându-i la mâncare. Amenințarea tatii îmi răsuna clar în urechi. Ce să fac, toată truda mea a fost zadarnică… Umblam buimac prin curte și-mi venea să plâng de ciudă. Blestemam în gura mare ghinionul ce l-am avut. Trebuia să găsesc o soluție ca să mă justific, dar nu aveam inspirație. Atunci a trecut drept prin fața mea uliul. Nu-l văzusem niciodată așa de aproape și, de aceea, înfățișarea lui mi s-a fixat pe retină: mare cât o găină, porumbac la pene și un cap fără gât, care juca brusc, ca o mărgică. N-am strigat, n-am făcut un gest. Am privit detașat cum a agățat puiul și dus a fost. Abia după aceea s-au dezmeticit păsările și au început văicăreala. M-a scârbit ușurința cu care se lasă prădate așa de ușor de istețul răpitor.
La dispariția celui de-al doilea pui, m-am decis pe loc ce trebuie să fac. Am mers hotărât în odaia cea bună unde, pe pervazul ferestrei, era o sticlă. Bunica ne-a avertizat de multe ori, să fim cu băgare de seamă, să nu bem cumva de-acolo, că-i otravă și murim. Mai era un pic pe fundul sticlei și mă frământa gândul dacă o fi suficientă ca să rezolv situația în care am intrat. Am pus sticla la gură și cu ochii închiși am așteptat ca lichidul acela cleios, dulceag la gust, să se scurgă până la ultima picătură. Am ieșit în curte, unde am luat o scândură lată pe care am proptit-o de scară. M-am întins pe spate, cu mâinile împreunate pe piept. Așteptam să mor. Soarele îmi dogorea fața, în gură persista gustul leșios și grețos. La stomac au început arsurile…”.
În acel moment s-a deschis ușa și a intrat pedagogul cu mustață. Trace printre paturi cu pași săltați, foarte contrariat că stăm liniștiți. Nu bănuiește motivul și trage de timp, nădăjduind că o să afle misterul. Ajunge în dreptul lui Vătafu.
– Ai jucat astăzi?
– Da.
– Ce-ați făcut?
– Am câștigat cu doi la zero.
– Bravo, n-ai primit gol!
– Se mai întâmplă.
– Acum, ce faceți?
– Ascultăm. Povestește cineva o pățanie din copilărie.
– Zău! Cine-i povestitorul?
– Bibe, adică Duculescu.
Se îndreaptă agale către ușă și noi îl implorăm în gând să plece, ca să aflăm deznodământul. Ne face în ciudă. A găsit la cineva o carte și o frunzărește. În sfârșit, s-a hotărât. Zice noapte bună și noi sărim cu răspunsul prea forțat și suspect de prompt. N-o mai lungește, ne stinge lumina și pleacă.
Atâta am așteptat. Ne ridicăm, care în coate, care în șezut. Becul din curte și ramurile copacilor proiectează umbre bizare pe tavan.
– Hai, continuă! Rugămintea vine din câteva locuri deodată.
– N-ai murit?!… întreabă Marin, cu o naivitate dezarmantă. Izbucnim în hohote de râs. Bibe continuă:
Așa cum spuneam, stăteam întins pe scândură, așteptând baba cu coasa. Discul soarelui se învârtea amețitor și cobora în galop către asfințit. Nu mai aveam nici gust în gură, nici arsuri la stomac. Am sărit ca ars, neștiind ce să fac. Pierdusem atâta timp întins la soare și ai mei trebuiau să se întoarcă. Am plecat de-acasă, așa cum spusese tata. Rătăceam prin sat, frământându-mă pe unde să-mi petrec noaptea, când am întâlnit un bătrân, rudă cu noi. S-a uimit văzându-mă, dar m-a luat cu binișorul și i-am spus tărășenia. M-a asigurat că merge cu mine acasă, vorbește el cu tata și aranjează treburile. Am ajuns la poartă și-n ogradă era mare zarvă. Toate fuseseră lăsate de izbeliște și eu de negăsit. Păsările se culcaseră flămânde, porcii guițau de mama focului, toate ca toate, dar nu găseau copilul. Atunci a intrat moșul, punându-i la curent cu întâmplarea nefericită și tragedia care putea să se întâmple. Atmosfera s-a înseninat și acum erau bucuroși că sunt viu și nevătămat. Eram în centrul atenției, când a apărut bunica în pridvor. Avea în mână sticla din care băusem. Parcă o aud: „Ăștia nu-s copii, îs diavoli! Priviți, mai aveam puțină miere de dat pe colaci și el a mântuit-o!…”.
Respirăm ușurați și râdem cu poftă, comentând finalul. Fiecare se gândește la propriile pățanii copilărești.

Am avut și eu o copilărie plină de peripeții. Câte năstrușnicii și drăcării, cum zice Creangă, ne veneau în minte, le făceam și asta spre disperarea celor mari. De câte ori a fost gata să-mi dau obștescul sfârșit, dar am scăpat, vorba bunicii că „iarba rea nu piere!”. Odată am scos din broboana bunicii un ac cu gămălia rotundă, strălucitoare. Venise de la biserică și era îmbrăcată în costumul popular. Nu pricep ce a fost în capul meu, dar eram mic și inconștient. Am auzit, însă, că alor mei le-am provocat coșmaruri. M-am jucat cu acul și cum-necum, l-am înghițit. Ce priveliște și ce atmosferă încordată la toți. Se așteptau la ce este mai rău. Trei zile și trei nopți m-au supravegheat cu atenție, urmărindu-mă peste tot. Chiote de bucurie și vestea au înconjurat cu iuțeala vântului prin sat, anunțând minunea: a apărut acul cu gămălie! L-au spălat și dezinfectat, privindu-l și minunându-se de așa întâmplare. Câteva zile, acul vagabond și copilul cel prostuț au fost în centrul atenției. S-a repetat de multe ori expresia: dacă omul are zile, scapă.
Altă dată am fost ca și mort. Revăd secvență cu secvență filmul celor petrecute, până în momentul în care mi-am pierdut cunoștința.
Era o dimineață frumoasă de iunie. La șosea, în dreptul casei noastre, își duce anii un cireș uriaș, pe care cinci copii cu brațele întinse abia de-l cuprindeam. Era îmbrăcat într-o coajă groasă, solzoasă, până la ramificații. Verdele frunzelor era pigmentat de mulțimea cireșelor mici, negre și foarte dulci. Era sâmbătă și tata tocmai coborâse de la munte, unde lucra la o exploatare forestieră. La poartă s-a oprit un grup de excursioniști fascinați de măreția cireșului, ca și de dulceața fructelor sale. Au cerut voie să urce în copac, iar tata le-a dus scara de la pod. Am ieșit în drum, atras de veselia tinerească din copac. Voiam să fiu mai aproape de ei, ca să aud glumele lor, așa că am început să urc. Străinii m-au zărit și, speriați, au început să mă roage să cobor. Tare ofensat m-am simțit eu, stăpânul cireșului, de rugămințile veneticilor. Nu m-am lăsat înduplecat de insistențele și argumentele lor. Pe scară nu a fost greu dar, la vreo trei metri, trunchiul se desfăcea în ramificații groase. Cireșele mă ademeneau și aveam o poftă teribilă să le culeg cu mâna mea. Am început să mă târăsc pe spinarea balaurului suspendat, paralel cu șanțul șoselei. Mai țin minte doar că înaintam precaut spre fructele amăgitoare. Ceea ce s-a întâmplat după cădere, am reconstituit din spusele celor prezenți la întâmplare.
Bufnitura a fost urmată de țipete disperate. O femeie care venea de la fântână a aruncat pe mine apa din două găleți. Norocul meu cu tata care a venit rapid. Nu respiram și nu-mi simțea pulsul. La câțiva centimetri de cap era o piatră destul de mare. M-a pipăit, să vadă dacă am fracturi. M-a frecționat pe piept, m-a zgâlțâit ușor, până s-a deblocat respirația, cu hârâituri intermitente. Întins pe o pătură, m-au dus în casă. Vestea nenorocirii a ocolit satul și lumea înregistra cu păreri de rău tragedia care a lovit o familie din vina unui copil neascultător.
Când am deschis ochii, camera era plină de lume. Cel care a sesizat primul a făcut semn celorlalți. Mă priveau curioși, cu milă și eu nu știam cu ce ocazie s-au adunat la noi. Bunica era lângă mine și mi-a mângâiat obrajii cu multă delicatețe. Părea puțin supărată și totuși mi-a zâmbit forțat, dojenitor, fără să o înțeleg. Am întrebat-o dacă este tristă sau mi se pare. Și ochii ei s-au umplut de lacrimi. „Mamă, mamă, de ce nu ești cuminte?!”. Am realizat că sunt în pat și am întrebat-o dacă am dormit mult. „Era să dormi mult și bine”, a zis ca pentru sine, cu vorbe tremurate.
Era prea complicat să înțeleg. Am dat pătura la o parte și cei de pe pat s-au ridicat să-mi facă loc. Am făcut câțiva pași prin cameră și toți mă priveau ca pe o arătare. M-am fâstâcit, am crezut că-s îmbrăcat neglijent, dar nu eram. Am ieșit în pridvor. Ograda era umbrită de zarzări înalți, încărcați de roade. Unul dintre ei, aflat pe direcția scării și cu tulpina aplecată are fructe cărnoase și dulci. Noi ne luăm viteză de pe scară și urcăm până la ramuri. Cum stăteam pe scară mi se face o poftă nebună, îmi iau elan și mă trezesc între fructe. Căutam o poziție comodă, când cineva m-a prins strașnic de mână. Întorc capul și-l văd pe tăticul meu cel bun cu fața schimonosită de efort. Încheietura mâinii mi-o strângea ca într-o menghină. M-a tras jos și marcat de efort, mi-a zis cu năduf: „Ai scăpat din cireș și vrei să mori aici?!”. Lângă el s-a nimerit o șindrilă de brad. Fără jenă mi-a dat pantalonii jos și m-a croit cum n-a făcut-o niciodată. N-am avut timp nici să țip, noroc cu lemnul care s-a făcut țăndări. Toți ieșiseră din casă și asistau la spectacol. Nedumirirea mea întrecea orice închipuire și, cel mai mult, mă uimea tata. Bănuiam că s-a întâmplat ceva, dar ce?
Plângeam cu sughițuri, întins pe pat. Sora mea, mai mare ca mine cu patru ani, îmi scotea așchiile înfipte în bietul meu posterior. Îmi povestea ce s-a întâmplat și nu mă credea că nu-mi amintesc nimic. Am priceput și am înțeles încet-încet amănuntele povestite și de alții.
Retrăiesc întâmplarea și mă dojenesc pentru ușurința cu care intram adesea în asemenea încurcături. Am avut norocul să scap, fără măcar o rană, dar vorba aceea: „Ulciorul nu merge de multe ori la apă.” Adorm târziu, ultimul adorm și în această noapte.

Citește și:

Introducerea în proiect :) – Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul I: Adio, copilărie!

Capitolul II: Deziluzie și speranțe

Capitolul III: Nevoia de prieteni

Capitolul IV: Fascinația ineditului

Capitolul V: Oameni și oameni

Capitolul VI: Unele superstiții se adeveresc

Capitolul VII: Revelație la castel

Capitolul VIII: Retrăind copilăria

Capitolul IX: Lauda face minuni

Capitolul X: Ura, și la gară!

Capitolul XI: Obiceiuri de iarnă

Capitolul XII: Expediție cu peripeții

Capitolul XIII: Vacanța mare

Capitolul XIV: Început de idilă

Capitolul XV: Confesiuni

Capitolul XVI: Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul XVII: Aventură de Paște

Capitolul XVIII: Emoții în concurs

Capitolul XIX: În numele prieteniei

Capitolul XX: Riscurile meseriei

Capitolul XXI: Noapte de neuitat

Capitolul XXII: Florile recunoștinței

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *