Ștefan Epure: Viața-i frumoasă, băieți!

Ștefan Epure e tata. Proful acela care a ajuns la catedră, după ce-a trecut printr-o groază de încercări. E copilul care a ales mucul de creion în locul unui ciomag zdravăn de cioban. Copilul fără posibilități financiare, dar cu vise multe. Care a pășit temător și, deopotrivă, cu mult curaj, în necunoscut.
Nu a avut deloc un drum lin. Până la liceu și la facultate, a făcut o școală profesională și a muncit ani întregi în uzină. A reușit să ajungă, totuși, mare – dar, și mai important, a reușit să păstreze în suflet farmecul extras din greutatea acelor vremuri.

Viața-i frumoasă, băieți!

Și-a tot notat amintirile în jurnal, le-a mai pigulit, le-a mai pieptănat și, în 1997 a ieșit o carte. Au fost câteva exemplare care s-au epuizat repejor prin brațele celor dragi. Departe de a se dori o capodoperă, cartea asta a reușit să atingă multe inimi. Departe de a se imagina vreun mare scriitor, proful Epure a reușit să se descopere elevilor lui așa cum era el – la vârsta lor.
Viața-i frumoasă, băieți! e o carte plină de amintiri, de zâmbet, de lacrimi, de năstrușnicii și de încercări. E cartea tatălui meu, editată pe când eu însămi eram încă în școala generală. Niciodată nu i s-a permis să se aștearnă praful peste ea. Fiecare exemplar a tot circulat prin multe mâini și prin multe minți. Încă mai sunt oameni care povestec din ea, încă mai sunt oameni care întreabă dacă a mai fost tipărită. În același timp, încă mai sunt unii care și-ar dori să o răsfoiască sau care află abia acum de posibila viitoare lectură.

În acest context, cred c-aș fi nebună să nu mă bucur de onoarea pe care tata mi-o face! De săptămâna viitoare, de luni, am permisiunea ca, în paginile virtuale ale lui Șapte pietre, să contopesc și paginile unei cărți de suflet. Pentru trei săptămâni și o zi – puteți să vă pregătiți să citiți, zi de zi, câte un capitol. O lectură ușoară și plăcută, dimineața la o cafea, în pauza de prânz sau seara, înainte de culcare.
Viața chiar e frumoasă, băieți! 🙂
Aș încheia eu, dar prefer să-l las pe el să vorbească. Să se prezinte și, timid, să vă dea întânire pe săptămâna viitoare!

M-am născut și am copilărit în Oltenia subcarpatică, chiar la poalele muntelui. Adolescența am petrecut-o într-un drag orășel muncitoresc din Ardeal, iar la maturitate am ajuns pe meleaguri moldovenești. Aici m-am realizat ca familist și cetățean, dar depărtarea în spațiu și timp de lumea copilăriei și a adolescenței mi-a întărit sentimentul că am datoria să le dedic un omagiu – recunoștință.
Am reactualizat întămplări, oameni și locuri cu percepția sufletului de atunci. Doar nostalgia anilor care au trecut și-a pus, uneori, amprenta pe cele povestite. Poate că unii vor zâmbi malițios, găsind cam demodate vremurile acelea, în comparație cu cele de astăzi. Și, au tot dreptul să o facă. Eu îi asigur că prezentul este un veșnic trecut, iar rememorarea rămâne o frumoasă poveste care, invariabil, începe cu „A fost  odată…”. Multe rămân valabile oricând și oriunde, consituindu-se într-o experiență ce trebuie cunoscută.
Dacă cele arătate îți vor trezi interesul și te vor orienta cât de cât în vremurile acelea eu, dragă cititorule, mă declar satisfăcut și consider întreprinderea mea utilă și o parte din propria-mi conștiință liniștită.

Autorul 

Capitolul I: Adio, copilărie!

Capitolul II: Deziluzie și speranțe

Capitolul III: Nevoia de prieteni

Capitolul IV: Fascinația ineditului

Capitolul V: Oameni și oameni

Capitolul VI: Unele superstiții se adeveresc

Capitolul VII: Revelație la castel

Capitolul VIII: Retrăind copilăria

Capitolul IX: Lauda face minuni

Capitolul X: Ura, și la gară!

Capitolul XI: Obiceiuri de iarnă

Capitolul XII: Expediție cu peripeții

Capitolul XIII: Vacanța mare

Capitolul XIV: Început de idilă

Capitolul XV: Confesiuni

Capitolul XVI: Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul XVII: Aventură de Paște

Capitolul XVIII: Emoții în concurs

Capitolul XIX: În numele prieteniei

Capitolul XX: Riscurile meseriei

Capitolul XXI: Noapte de neuitat

Capitolul XXII: Florile recunoștinței

S-ar putea să-ţi placă şi...

33 de comentarii

  1. In anul editarii cartii (1996) domnul profesor Epure Stefan era dirigintele clasei noastre (X B – Liceul V. Alecsandri). Mai multi colegi au achizitionat cartea si imi amintesc cum asteptam toti, cu emotie, sa ne scrie cateva cuvinte, “din partea autorului”, pe prima pagina. Chiar daca nu mai locuiesc in Iasi am luat cartea cu mine si o pastrez si acum in biblioteca. Este o carte draga, scrisa de un om care ne-a fost dascal, diriginte, prieten si de care imi voi aminti mereu cu drag.

    1. Emoțiile au fost mari, de ambele părți. Și acum, când i-am citit mesajul, l-am fericit! 🙂
      În privința anului, e sigur 1997. Data de 2 martie 1997 e la loc de cinste în jurnalul familiei.
      Mulțumesc mult pentru destăinuirile din culise! 🙂

        1. Sunt ani mulți, oricum! 🙂 Cu atât mai fain e, în acest context, că sunteți atâția care îl purtați pe tata în suflet!

  2. Si eu am avut cartea 🙂 mai buna decat Amintiri din copilarie 😀 daca are cineva o copie cu drag i-as cumpara-o fiului meu

  3. N-am citit cartea insa mi-am dorit dintotdeauna sa fac rost de ea si sa o citesc. Domnul profesor ne-a citit un pasaj din carte in care el, impreuna cu cativa amici au facut un fel de calatoria cladestina cu un marfar ca sa ajunga la un meci de fotbal. Eram atunci prin clasa a 6-a sau a a 7-a la Scola 13 si probabil ca domnul profesor urma sa o publice (in ’97 cand s-a publicat eu eram la liceu). Nu-mi mai aduc aminte f multe dar povestirea si mai ales modul in care dl profesor a relatat a for extraordinar. Oricum pe mine ma lasa cu gura cascata la aproape fiecare ora. A fost primul profesor din viata mea care m-a determinat sa invat lectiile la istorie pe de rost. Desi uram sa invat pe de rost niste fraze, considerand ca doar poeziile se invata cuvant cu cuvant, pasionat de lectiile si de stilul sau am ajuns la performanta de a retine aproape integral capitolele asupra carora ma aplecam. Si mai e ceva.. cu toate ca am absolvit un liceu cu profil mate-fizica am luat 10 la istorie la BAC (pe vremea cand la bac se dadeau 7 probe din care doar una nu era impusa si fara sport). Desi istoria a mai aparut pe parcurs si in alte situatii in viata (facultate, master s.a.) e pacat ptr mine ca nu am stiut sa folosesc la maxim pasiunea pentru acest obiect.. dar cine stie.. ‘Viata-i frumoasa baieti’.. si mai e mult de trait din ea! (as completa eu :))

  4. Prin 1993, la finele orelor de istorie, domnul profesor Epure ne delecta cate 10 minute cu cate un fragament al cartii pe atunci in curs de editare.
    Iti multumesc Anda si multumesc domnului profesor pentru posibilitatea de a citi intreaga carte.

  5. Sensibilitatea şi spiritul tău ales răzbat din tot ce scrii!Eşti acelaşi Fane pe care îl ştim si-l iubim toţi colegii!Te iubim mult!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *