II. Deziluzie și speranțe

Este o dimineață frumoasă de septembrie. Până la ora nouă suntem liberi și, de aceea, în curte este mare animație. În stradă, un grup de băieți stau ciorchine în jurul unui elev din anul al treilea, care vorbește gesticulând. Are un glas plăcut, melodios.
– Uzina se întinde, până hăt, departe… Arată în direcția dealului din apropiere, ce se curbează, formând un golf. Chiar în fața noastră, unde se ridică continuu cele două oale mari, sunt furnalele. În prelungirea lor este turnătoria veche, iar hala în construcție va fi turnătoria nouă…
– Dar acolo, unde ard flăcările, ce este?, întreabă cineva din grup.
– Acolo-i cocseria și se ard gazele rezultate. Uneori sunt aprinse toate nouă și luminează ca niște torțe uriașe. Noaptea este o splendoare!
Îl privesc pe cel care vorbește. E de statură potrivită, blond, cu părul galben-auriu. Îl strigă cineva, se scuză politicos și pleacă legănându-se. Se vorbește admirativ despre el. Aflu că se numește Corbu și este fotbalist la juniorii echipei de fotbal Victoria. A rămas modest, cu toate că este deja vedetă. Întotdeauna salută primul, chiar și pe cei din anii mai mici.

A mai rămas puțin timp până la ora anunțată. Într-o sală de clasă, ne-am adunat ucenicii din anul întâi. Suntem în jur de o sută și mă cred norocos că am mai găsit un loc în spate.
– Știu pentru ce ne-au adunat aici, zice un băiețel pirpiriu.
– Ei, știi! Îl provoacă un altul, iar eu ciulesc urechile.
– Ne împart pe meserii, zău, știu precis. Anul acesta sunt trei meserii: lăcătuși, turnători, șamotori.
Ascult, dar nu înțeleg. Pentru mine, toate-s la fel. De lăcătuș am auzit, turnătorii sunt cei care toarnă piese. De șamotor, habar nu am, poate că vine de la motor. Cineva explică, cu voce tare, că numele meseriei derivă de la șamotă, o cărămidă specială cu care se zidesc cuptoarele, ca să reziste la temperaturi înalte. E clar pentru toată lumea că șamotorul este un fel de zidar. Ne-am dumirit cu toții și repulsia este generală. Nimeni nu ar vrea să ajungă șamotor.
Agitația s-a potolit abia când au intrat în sală cei așteptați. La masa din fața clasei s-au așezat patru inși. Îl recunosc pe director, cel cu țigări speciale, pe directorul adjunct, cu ochelarii lăsați pe vârful nasului, secretarul școlii, care este cel mai corpolent. Pe cel de-al patrulea nu-l cunosc, dar cineva ne lămurește că este o persoană din conducerea uzinei. Turlescu, directorul, afișează o mină gravă, sobră, ca să dea importanța cuvenită evenimentului.
– A sosit ziua în care o să îmbrățișați meseria viitoare… În mână ține listele cu numele noastre. Comisia specială a făcut o repartizare orientativă, ca să fie mai ușor acum, să fim expeditivi. Asta nu înseamnă că voi nu aveți dreptul să vă exprimați dorința… Tușește și cumpănește cuvintele. Vreau să vă spun că noi avem o vedere de ansamblu, comisia cunoaște condițiile, posibilitățile voastre și s-a orientat bine…
„Hopa!” îmi zic, nu miroase a bine. În liniștea care s-a lăsat, metronomul inimilor bate strașnic. În câteva minute ni se va hotărî viitorul. Drumul vieții a ajuns la această răscruce, de unde trei cărări duc mai departe. Pe una voi apuca și eu. Oare, va fi și cea mai bună?! Asta numai bunul Dumnezeu o știe.
– Încă ceva important… Un amănunt care-i scăpase directorului. Este vorba de cei veniți din alte regiuni… Nu termină ideea și se tamponează cu batista pe frunte, se șterge apoi pe la gură, privind în gol și continuă: Noi nu trebuia să vă primim la examen, așa că în privința voastră a hotărât comisia. V-o spun acum, ca să nu fie discuții…
O lumină puternică mi-a întunecat gândurile. Avertismentul m-a trăznit ca o măciucă, direct în moalele capului, iar motivul discriminatoriu „din altă regiune” a pus capacul. Soarta mi-a fost hotărâtă. De-acum, să aștept verdictul.
Suntem strigați în ordine alfabetică.
– Albuleț Alexandru?
Se ridică un băiat robust, bine făcut, cu pielea albă și părul negru, ondulat.
– Ce meserie alegi?
– Lăcătuș… A spus-o nesigur, descumpănit.
– În privința ta, comisia a hotărât: turnător. Și, ce bine s-a orientat! Uitați-vă la el cât este de voinic și dezvoltat!
Îl examinăm cu toții și el s-a fâstâcit, nu știe ce să facă. Roșii ca racul fiert i s-au făcut obrajii și urechile. Sărmanul, dacă nu era așa de robust, ajungea lăcătuș!
– Ai înțeles, Albuleț? Are dreptate comisia? Are.
Băiatul a luat loc, dar n-am auzit să fi aprobat. Mai departe, s-a continuat așa cum s-a început. Comisia a hotărât bine și nimic nu s-a schimbat din ceea ce hotărâse. Inutil se opta pentru lăcătuș, meseria preferată. Parcă explicațiile răsunau în pustiu. Cei din prezidiu dădeau semne de enervare și ne lămureau întruna, cu aceleași argumente. Doar secretarul școlii învârtea niște hârtii și nu participa la discuții. Directorului i s-a umplut paharul nervozității tocmai la mine.
– Ocheșeanu Ștefan… Îmi aud numele ca prin vis. Frământasem în minte toate posibilitățile, dar fără niciun rezultat. Să nu zic însă cu gura mea ce n-aș vrea să fiu. Directorul ridică tonul:
– Ești din altă regiune și ai fost acceptat la examen.?!
– Da, dar am reușit printre primii, răspund prompt.
De parcă n-ar fi auzit, zice:
– Deci, ce meserie alegi?
Secunde lungi de hotărâre. Stau în picioare și colegii mă compătimesc. La cei patru constat nerăbdare și iritare. Chiar și secretarul a devenit atent și mă privește contrariat. Îmi zic: „De ce mă întreabă, dacă totul este hotărât?!”. Tăcerea prelungită mă forțează și spun tare:
– Lăcătuș.
Starea de perplexitate a fost atât de vizibilă, încât m-a uimit. Citeam în privirile lor cinice concluzia: „Ăsta-i cretin!”. Turlescu a ajuns la capătul răbdării. Scoate involuntar o țigară lungă, pe care o pipăie și o răsucește mașinal. Cere prin semne voie ca să fumeze și ceilalți își dau tacit acordul. O aprinde și mirosul de medicamente inundă sala.
După ce am spus lăcătuș m-am așezat, pentru că voiam să scap de privirile concentrice ațintite asupra mea. Mi-am liniștit cugetul și acum fie ce-o fi.
– Trecem mai departe… Revenit destul de repede, glasul directorului sună calm. Ocheșeanu a rămas la șamotori….
Știam că așa va fi, dar m-a izbit și afectat tonul ironic prin care a dat sentința. Un nod mi s-a pus în gât, iar în gură simt un gust amar, neplăcut. Încerc din răsputeri să maschez umezirea ochilor. Trăiesc o mare deziluzie, o nedreptate strigătoare la Cer. Cărțile citite până acum, nici chiar cele de școală, nu m-au prevenit.
Următorilor strigați li se comunică doar verdictul comisiei. Nu-i cazul să se mai ceară părerea inocenților. Până la sfârșit nu s-au mai produs incidente.
La prezidiu se simte oarecare destindere. Greul a trecut și se vede că nici lor nu le-a fost ușor. Turlescu exprimă cel mai bine starea de spirit. Pare extenuat, ca un suferind supus la efort. Își tamponează fruntea cu batista, apoi își masează ceafa cu mișcări încete. Se ridică și privirea-i obosită alunecă peste noi.

– S-au format trei clase: IA – turnători, IB – șamotori, IC – lăcătuși… Ne transmite precipitat și alte amănunte, de parcă ar dori să scape mai repede, să se elibereze de povară.
Am înțeles că ne retragem în clasele alăturate, ca să ne întâlnim diriginții. La noi am reținut numele: Orzeanu Nela. Deci, o femeie! Ieșim abătuți și ajungem la locul de întâlnire. Noi, șamotorii, suntem proscrișii anului. Majoritatea am dormit în același dormitor și unul conchide:
– A fost o farsă toată chestia asta…
A vorbit băiatul înalt, cel care a sforăit astă noapte. E lângă mine și observ că are buze cărnoase, puternic conturate și părul dat pe spate.
– Dirigintele nostru e femeie, ați auzit?, a vorbit unul mic de statură, cu o mutră nevinovată. A spus-o așa, de parcă noi am fi dormit. Îl privim mirați și el nu pricepe reacția noastră. Ridică din umeri și se așează într-o bancă.
Găsim fiecare câte un loc și așteptăm. Orzeanu Nela. Poate o mângâiere în momentele acestea grele. Așteptăm în tăcere, cu nerăbdare, curiozitate și speranță.
Ușa s-a deschis ușor și în cadrul-ramă a apărut Ea. Clipa a avut ceva înălțător. Întruchiparea salvării și a speranței o intuiam odată cu apariția ei. Lumina ochilor noștri i-a aureolat părul blond, revărsat în valuri pe umeri. Buzele de un roșu strident contrastează cu albul feței. Costumul bleu croit pe talie îi pune în evidență suplețea și armonia trupului. Picioarele ca de balerină atrag privirile de la genunchi, până la pantofii cu tocuri înalte.
Curios cât de rapid, ca într-un instantaneu fotografic, înregistrezi pe retină aspectul fizic și ghicești pe cel sufletesc. În analiza sa, creierul hotărăște: îmi place sau nu-mi place. La noi, decizia s-a luat la unison: ne place!
În aer plutesc emoțiile noastre, ale unor băieți aflați în fața frumuseții, dar și ale ei, create de  nedorita conjunctură. Nu se așează și anume o face. A tras scaunul de la catedră ca să-și facă loc, dar rămâne în picioare. Privirile-i senine, pline de candoare, ne mângâie trecând puțin pe la fiecare. Bătăile inimii se accelerează, ca într-un film cu suspans.
A luat loc și nu-i văd decât bustul. Totul este interesant de observat. Gâtul perfect, cu luciri argintii, este încadrat de gulerul dantelat al bluzei deschise. Un lănțișor de aur dispare discret în adâncitura pieptului, simetric bombat. Întârzie anume să vorbească. Vrea ca fiecare să-și decanteze gândurile, să-și stabilească prima impresie, să uite puțin de amărăciunea din suflet.
– Am primit să vă fiu dirigintă… Mă numesc Orzeanu Nela.
A vorbit, în sfârșit. În sinea mea, a noastră, doream ca și vocea să-i fie în ton cu aspecul fizic. După primele cuvinte rostite, gingășia melodioasă a glasului a produs destinderea. Gata, a câștigat, ne-a câștigat pe toți. Înregistrez mecanic spusele ei:
– Asta, încă înainte de cele petrecute dincolo… Ne arată peretele despărțitor, unde ni s-a pecetluit destinul. Am avut emoții mari, văzând cu câtă răceală ați întâmpinat această meserie. Am auzit că a fost introdusă experimental anul acesta de conducerea uzinei… Ochiii ei frumoși caută sprijin, poate înțelegere caută. Eu v-aș ruga să nu faceți o dramă din asta. Aveți trei ani înaintea voastră, minunații ani ai adolescenței. Mulți o să urmați alte școli: liceul seral, școala de maiștri, vreo școală tehnică sau chiar facultatea. Școala aceasta nu reprezintă decât o treaptă interesantă, o perioadă de acumulări pentru întreaga viață. Veți câștiga multă experiență și o să vă realizați, sunt sigură de asta. Eu o să vă sprijin cu toate puterile și sunt convinsă că o să reușim împreună.
Prin ferestrele deschise s-a furișat în clasă mireasma florilor de toamnă. În urechi persistă ecoul spuselor ei. Înțeleg că vrea să ne ajute și vorbele ei au venit ca un balsam pentru rana noastră atât de adâncă. O bancă scârțâie. Ne întoarcem către colegul nostru înalt, care s-a ridicat în picioare.
Mă numesc Podaru Gheorghe. Sunt un pic mai mare decât colegii mei și de aceea vorbesc  în numele lor. Ne bucurăm că sunteți diriginta noastră și vă mulțumim pentru cuvintele dumnaeavoastră de încurajare.
Cineva a avut inițiativa sau, poate, dintr-un impuls interior a bătut din palme. A urmat un ropot de aplauze frenetice, ropot-descătușare. Doamna, vădit emoționată, a înclinat capul împodobit cu aureola recunoștinței noastre.
Abia încetaseră aplauzele, că s-a deschis ușa. A intrat directorul adjunct. Doamna s-a ridicat și-n același timp noi ne-am aliniat lângă bănci. Prin lentile ne urmăresc priviri pătrunzătoare și inteligente.
– Aveți ceva probleme?
– Nu.
– Nu?! … O privește bănuitor și apoi se întoarce către noi. Pășește printre bănci și scormonește cu privirea, de parcă ar căuta ceva. E puțin contrariat de atmosfera pe care a găsit-o. Se oprește în fața clasei.
– M-am uitat prin dosarele voastre. Veniți din zone frumoase ale țării și ați reușit cu note mari. Felicitări! În orice domeniu ne trebuie oameni bine pregătiți. Se întoarce către Doamna. Știți că aveți elevi foarte buni?
– Da, mi-am dat seama.
– V-ați și dat seama? Asta-i bine. Atunci, bună ziua !
Explodează un răspuns scurt, milităresc și diriginta-i încântată. Ne face semn să ne așezăm. Ne strigă pe fiecare. Îi spunem din ce locuri am venit, ce sunt părinții, dacă mai avem frați. Doamne, a tunat și ne-a adunat! Majoritatea suntem copii de țărani. A fost un prilej ca să ne cunoaștem, cât de cât. Ne-a dat pauză și a ieșit în privirile noastre admirative: „Frumoasă-i Diriginta noastră!”. Rămânem la locurile noastre, pentru că Podaru vrea să ne spună ceva.
– Băieți, de-acum ne-am făcut o imagine despre ceea ce este aici. Situația cu meseria nu-i deloc roză, dar cine știe ceva concret despre ea? Eu am un pic de experiență și, dacă vrem să ne fie bine, va trebui să fim uniți, să ne respectăm reciproc, să formăm o adevărată familie. Deviza mușchetarilor: „Toți pentru unul și unul pentru toți!” să fie și a noastră.
Îl ascultăm cu luare aminte, că este convingător. Îmi place cum arată. Hainele-i vin perfect, părul pieptănat cu grijă și bocancii lustruiți. Are ochii negri, mici și rotunzi, cu luciri metalice, dominatoare. Nasul subțire, delicat, are o ridicătură la mijloc, semn că-i energic și curajos. Îl aprob în gând, ca și ceilalți. Ne îndeamnă să ieșim.
Holurile aglomerate zumzăie ca o stupină. Cei care se cunosc se caută, ca să-și împărtășească primele impresii.

După o pauză destul de mare, am primit manualele. Sunt cărți vechi, pe care le-au folosit și alte serii înaintea noastră. Arată jalnic. Ni s-a adus tot ce trebuie, ca să le recondiționăm. Clasa întreagă este un adevărat atelier și se lucrează cu multă pasiune.

Citește și:

Introducerea în proiect :) – Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul I: Adio, copilărie!

Capitolul II: Deziluzie și speranțe

Capitolul III: Nevoia de prieteni

Capitolul IV: Fascinația ineditului

Capitolul V: Oameni și oameni

Capitolul VI: Unele superstiții se adeveresc

Capitolul VII: Revelație la castel

Capitolul VIII: Retrăind copilăria

Capitolul IX: Lauda face minuni

Capitolul X: Ura, și la gară!

Capitolul XI: Obiceiuri de iarnă

Capitolul XII: Expediție cu peripeții

Capitolul XIII: Vacanța mare

Capitolul XIV: Început de idilă

Capitolul XV: Confesiuni

Capitolul XVI: Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul XVII: Aventură de Paște

Capitolul XVIII: Emoții în concurs

Capitolul XIX: În numele prieteniei

Capitolul XX: Riscurile meseriei

Capitolul XXI: Noapte de neuitat

Capitolul XXII: Florile recunoștinței

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *