XVI. Viața-i frumoasă, băieți!

Primăvara este anotimpul speranțelor. După aparenta încremenire a vieții vegetale din timpul iernii, natura reînvie și începe fantasticul maraton. Arborii cronicari vor marca simbolic traseul întrecerii și al trecerii prin viață. Această renaștere îmi picură în suflet un leac miraculos, care-mi sporește puterile și-mi colorează existența. Am trăit cândva, în copilărie, un fenomen inexplicabil, pe care nu-l pot uita.
Era o dimineață de primăvară autentică. Soarele se cocoța înflăcărat printre crengile scheletice ale zarzărilor. Avarul din timpul iernii și-a arătat mărinimia față de mine, deoarece m-a înfășurat într-o țesătură de raze fierbinți. M-a privit până-n străfundul ființei mele și-am simțit atingerea când m-a luat de mână, ridicându-mă de pe scară. Eram îmbrăcat doar într-o cămașă lungă, făcută din pânză de casă. Am intrat în cuhnie de-am luat preventiv în gură o coajă de mălai, ca să nu fiu spurcat de ceva. Am ajuns la locul de tăiat lemne, aflat în bătaia soarelui și m-am așezat pe un butuc.
Am avut revelația unor lucruri ciudate. Prin tălpile goale simțeam cum pătrunde în corp un fluid nedefinit, ca niște curenți ce se răspândeau în tot corpul. Părul de pe cap, negru și des ca peria, se ridicase țepos și atrăgea din aer, ca un magnet, un altfel de fluid ce-mi provoca fiori, de mi se făcuse pielea de găină. În mediul acela de lumină și căldură trăiam, cuprins de emoție, ceva tainic și misterios. Mă socoteam fericit că eu, copilul, intuiam și altceva în afară de ce puteam vedea și auzi. Înregistram altfel realitatea din jur care-mi crea o stare de beatitudine. Am asistat uluit la reînvierea unor muște. Le-am urmărit de la primele mișcări, când erau anemice, apoi bâzâiau și se expuneau îndelung la soare, nefiind în stare să zboare. Prin așchiile de lemn am zărit niște puncte mișcătoare. Erau primele furnici pe care le vedeam în acel an și, de aceea, le-am obligat să-mi treacă peste palmă, ca să fiu harnic ca ele. O găină care s-a ouat a dat semnalul printre orătănii și: cotcodăcit, gâgâit, măcăit, ce mai, un vacarm al bucuriei a umplut ograda. Câinele s-a ridicat speriat, a ciulit urechile, a adulmecat în toate părțile, dar n-a descoperit nimic interesant. S-a întins cât era lung și s-a scuturat din tot corpul. Lanțul se mișca ca un șarpe și zornăia vesel. Toate locurile din jur păreau însuflețite. Mugurii copacilor umflați ca niște căpușe stăteau gata-gata să plesnească. Un stol de grauri a trecut în zbor vijelios, ca o rafală de vânt.
– Alo, unde-ai plecat? Te urmăresc de minute bune și tu umbli hai-hui!
– Mă gândeam și eu…
– Asta mai lipsea, să gândești și tu!…
Guran glumește. E un băiat bun, vesel și poznaș. A venit de la o casă de copii, ca și celălalt handbalist, Chivoiu. Amândoi joacă în echipa de juniori a orașului. Mă întreabă dacă mă preocupă concursul și cum stau cu moralul. Aș vrea să-i răspund, dar s-au apropiat de banca noastră trei băieți. Unul e chiar Chivoiu, iar ceilalți sunt din formația de dansuri populare. Le facem loc lângă noi. Cel mai înalt este Voicu, un băiat bine făcut și numai fibră. L-am însoțit uneori la repetiții și m-a uimit îndârjirea în pregătire. Rămâne singur ore în șir și asudă făcând aceleași figuri de dans, până-i reușesc la perfecție.
Chivoiu mă bate pe umăr, apoi mă apasă pe spate. Mă doare și-l rog să maseze.
– Hai, că-mi face bine!
Băiatul e stângaci și are o forță extraordinară în braț. E șaten, are fața alungită, mereu înflorită de un surâs fermecător. Poartă părul pe o parte și are obiceiul să smucească din cap, ca să-l așeze. Apasă când mai ușor, când mai tare și găsește locurile care-mi fac bine, de parcă le-ar cunoaște.
– Ce zici, mă pricep? Așa-i că am învățat câte ceva de la maseurul nostru?
Se pricepe și simt asta. Dar nu apuc să-i răspund, că Voicu mă ia la rost:
– Cum stai cu pregătirea?
Cu toții s-au întors către mine.
– Cred că bine.
– Faci și tu ca cel care s-a aruncat de la etajul zece și la fiecare etaj zicea: „până aici, e bine!”. Sau ca milițianul întrebat la examen de Comuna din Paris. A cerut examinatorului să-i schimbe subiectul și să-i dea o comună de prin părțile lui.
Guran a spus glumele și tot el râde cu poftă, molipsindu-ne pe toți. Ne-am potolit cu greu, apoi se lasă o nefirească liniște. Cineva constată.
– Miroase peste tot a primăvară. Oamenii sunt mai frumoși, par mai buni și încrezători în viață.
Cojan este dansator, dar și solist de muzică populară. Seamănă, când este îmbrăcat în costumul popular, cu Ion Cristoreanu, îndrăgitul cântăreț – de la care a împrumutat parcă și vocea. Are o fire sensibilă, poetică. Se ridică în picioare, cu fața către asfințit. Soarele obosit clipește des înainte de culcare. Se apropie rostogolindu-se încet de creasta dealului și de acolo ne trimite ultimul salut: „Se uită înapoi, zic țăranii, mâine va fi frumos”. Trena-i din raze luminoase și divers colorate poleiește un timp orizontul. Câteva clipe s-a deschis o „gură de rai” spre nemărginirea universului. Cojan acompaniază extaziat măreția amurgului, cu inflexiunile domoale ale unei doine tulburătoare. Ascult fascinant reverberațiile sonore care eliberează resorturile unei bucurii rarisime. Fermecați de cele văzute și auzite, cântăm copleșiți de entuziasm un cântec de-al nostru, care exprimă starea de spirit:
„Bea, bea, nu te lăsa/ Uită că viața e grea…/ Mai dați-le în colo de chinuri și beți/ Viața-i frumoasă, băieți!”.

Am urcat în dormitor. În anul doi nu mai este programul rigid, „la cataramă”, din primul an. Rămânem destul de liberi, dar respectăm orele de masă, stingerea și celelalte activități organizate pe clase sau dormitoare.
La spălător stau în fața oglinzii și mă privesc cu atenție. Are dreptate casiera. Am fost la film în oraș, iar femeia de la casă mi-a cerut legitimația de elev. Asta pentru că mi-a crescut mustața și, fiind neagră, pare că-i de adult. A venit vremea să te bărbierești, băiete! Am atins alt prag în viață. Mă hotărăsc s-o dau jos în această seară. Îl găsesc pe Valy în dormitor și îi cer să-mi împrumute mașina de ras dar el, amabil, se oferă să facă pe frizerul. Fără prea multă ceremonie, din câteva mișcări îndemânatice rămân cu fața rumenă, copilărească. Tuns scurt și bărbierit am devenit iar copilul de acum câțiva ani. Chiar astăzi am fost și m-am tuns. M-am nimerit la rând după administratorul nostru, care povestea ceva interesant și era ascultat cu multă atenție. „Cândva, undeva, povestea el, un rege a promis o mare răsplată acelui frizer care-l va bărbieri fără să-l taie. Cel care nu reușea, plătea cu viața îndrăzneala lui. Câțiva curajoși n-au rezistat tensiunii nervoase și au fost uciși. Timpul trecea, barba îi creștea și răspunderea devenea tot mai grea. N-a mai îndrăznit nimeni până când un străin, aflând povestea, a acceptat provocarea. În drum spre palat a trecut prin piața publică, unde aștepta hidoasa spânzurătoare. A fost prezentat regelui care, plăcut impresionat de înfățișarea necunoscutului, l-a avertizat că nu-l va ierta, dacă-i face cel mai mic semn. Omul nici n-a vrut să audă, era hotărât să-și facă treaba. A urmat ritualul cu săpunitul și frecatul îndelung al bărbii. Îi spunea suveranului multe glume și vorbe cu tâlc, așa cum fac frizerii care se respectă. Cu mult sânge rece și-a dus misiunea până la capăt, stârnind admirația tuturor. A fost lăudat pentru priceperea și îndemânarea dovedite. Regele a fost curios să afle, totuși, de ce a riscat și străinul i-a spus: „Măria Ta, mi-am impus să fiu calm și să nu greșesc, ca să salvez două vieți! Dacă se întâmpla să vă sângerez, v-aș fi tăiat gâtul imediat. Am avut noroc amândoi…”. Regele a rămas să mediteze, să-și amintească faptul că orice medalie are două fețe, iar lucrul acesta nu trebuie ignorat de nimeni. A mulțumit frizerului de ocazie pentru lecția primită și l-a răsplătit cu mărinimie”.
Am rămas cu obiceiul de a lăsa gândurile slobode înainte de a adormi. Sunt unele momente când asist la adevărate spectacole. Toate operațiile gândirii se succed ca în angrenajul unui complicat calculator. Îmi dau seama că, de cele mai multe ori, în rezolvarea unei situații există mai multe variante. Indiferent pe care o alegi, ajungi să te îndoiești că a fost și cea mai bună. Asta-i viața! Mereu te pune să gândești, să alegi pasul următor, ca și mutările la șah. Mai este și firea omului, veșnic nemulțumit de propriile decizii.

Gândurile sar de la una la alta și ajung, ca de fiecare dată în ultimul timp, la Irina. Duminica trecută i-am onorat invitația, prilej cu care i-am cunoscut părinții. Aveam palpitații groaznice când am sunat la ușă. M-am mustrat, ca de atâtea ori, pentru firea mea emotivă. Aș fi plecat bucuros, dacă nu se deschidea. În prag a apărut Irina, radiind de bucurie. Ce stări amestecate mă încearcă, văzând-o: liniște, siguranță și deodată, incertitudine. M-a ajutat să mă fac comod. În ușa de la bucătărie am zărit o femeie și nu mi-am putut stăpâni uimirea. Irina a trecut pe lângă mine și a stat lângă ea. Ce asemănare extraordinară! Nu știu ce mutră am făcut, că amândouă au izbucnit în râs.
– Toți rămân surprinși când ne văd împreună. Așa-i că am o mămică tânără și frumoasă?!
– Așa este…
Am sărutat mâna doamnei și ne-am privit în ochi.
– Exact cum te-a descris Irina. Are o voce caldă, liniștitoare. Ia loc, acum vine și soțul!
M-am așezat, urmărind-o pe mama Irinei.
– Nu vă supărați, aș putea crede că sunteți sora mai mare!…
Am spus-o sincer, uimit de asemănare.
– Drăguțule! Mă bucur pentru compliment.
A intrat domnul, închizând cam nervos ușa.
– Ia să văd, cine face curte fetei noastre?
Vocea mi s-a părut ursuză, am simțit că mă prăbușesc, dar m-am ridicat fâstâcit. Mi-a întins mâna și în gest am descoperit multă afecțiune.
– Bine-ai venit la noi, Ștefane!
De data aceasta, vocea bărbătească, neprefăcută, era blândă și amicală. Am intrat pe nesimțite în atmosfera caldă, familială a căminului. Le-am povestit și lor despre mine și ai mei, despre școală. La masă am băut vodcă.
– În sănătatea celor dragi!, a urat domnul.
– În sănătatea voastră, copii!, a urmat doamna.
– În sănătatea dumneavoastră!, am continuat eu.
Irina a ciocnit veselă și, cu ochii închiși, a golit păhărelul. Eu am făcut la fel. Ele au întors paharele cu gura în jos, arătând că nu mai doresc. Pe mine nu m-a iertat și mi-a pus din nou, susținând că musai trebuie să fie cu soț. Ne-am ridicat de la masă și Irina m-a invitat în camera ei. Privirea s-a oprit asupra cărților aranjate într-o bibliotecă destul de bogată. La o masă-birou își pregătește lecțiile. I-am văzut manualele și caietele de școală și zău că merită toate laudele, pentru cât este de ordonată. O fericesc și puțin o invidiez pentru condițiile pe care le are acasă. Cât mi-aș dori să am multe cărți! Când voi ajunge la salariul meu, voi cumpăra în fiecare lună măcar o carte. O să fac precum directorul nostru adjunct cu prăjiturile. Ne-a povestit că era elev, îi era poftă și n-a avut bani să cumpere o prăjitură. S-a jurat ca la prima leafă să cumpere pe săturate. A venit și ziua mult așteptată. A fost întrebat câte prăjituri dorește și a comandat zicând, spre uimirea vânzătoarei: „Toată tava!”. N-a putut mânca decât trei prăjituri, dar își respectase jurământul. I-am relatat Irinei gândurile mele. Apoi, i-am povestit că și ucenicii citesc mult, dar în ce condiții! După stingere, ieșim câte patru-cinci și ne instalăm pe treptele scării care duce la pod. Unul citește tare și restul ascultă și așa ne rânduim câteva ore pe noapte, iar ziua când apucăm. Așa terminăm o carte. Colegii când pot vin cu mine la doamna de română și ea se miră că suntem solidari. Adevărul este că de fiecare dată aflăm noutăți și amănunte picante din biografiile scriitorilor. Irina apreciază altruismul băieților și-mi spune cu regret că elevii de liceu sunt cam egoiști. Ne amintim că timpul trece și se apropie concursul.
– Cum o să fie, Irina?
– Bine, chiar foarte bine, până la concurs… Parcă tu mi-ai spus de individul care s-a aruncat de pe bloc și la fiecare etaj zicea că „până acum e bine”!
– Așa o să facem și noi? Mă gândeam la contactul cu pământul…
– Noi?! Eu, în niciun caz…
Tonul puțin arogant m-a descumpănit. În clipa aceea, gândurile au început să judece situația. Are dreptate, ea este mai bine pregătită, dar tonul?!…
Irina a sesizat tulburarea, oricât am încercat s-o maschez. S-a apropiat melancolică și, temătoare, m-a privit fix. O undă de răceală m-a învăluit inexplicabil tocmai acum, când ar fi trebuit să fierb la dogoarea ochilor ei.
– Te-ai supărat, așa-i?
Glasul ei cerea iertare.
– Te-am prevenit că sunt rea. Am bravat ca să-mi fac curaj și mi-am dat seama că te-a durut. Iartă-mă!
După ultimul cuvânt, Irina s-a întins puțin pe vârfuri. I-am văzut buzele purpurii, fragede, apropiindu-se sfioase și tremurânde. Pleoapele i s-au închis, forțându-mă să hotărăsc rapid. Am iertat-o și buzele s-au atins, apoi s-au unit și contopit într-un sărut fierbinte, nesfârșit. S-a desprins amețită și puțin speriată. Din camera cealaltă răzbătea în surdină o melodie duioasă. Un timp, și-a ferit privirea… Eu și acum, după atâtea zile, retrăiesc aceeași stare euforică, neobișnuită, ce s-a lipit ca o pecete rară în clasorul cu amintiri.

Citește și:

Introducerea în proiect :) – Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul I: Adio, copilărie!

Capitolul II: Deziluzie și speranțe

Capitolul III: Nevoia de prieteni

Capitolul IV: Fascinația ineditului

Capitolul V: Oameni și oameni

Capitolul VI: Unele superstiții se adeveresc

Capitolul VII: Revelație la castel

Capitolul VIII: Retrăind copilăria

Capitolul IX: Lauda face minuni

Capitolul X: Ura, și la gară!

Capitolul XI: Obiceiuri de iarnă

Capitolul XII: Expediție cu peripeții

Capitolul XIII: Vacanța mare

Capitolul XIV: Început de idilă

Capitolul XV: Confesiuni

Capitolul XVI: Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul XVII: Aventură de Paște

Capitolul XVIII: Emoții în concurs

Capitolul XIX: În numele prieteniei

Capitolul XX: Riscurile meseriei

Capitolul XXI: Noapte de neuitat

Capitolul XXII: Florile recunoștinței

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *