XV. Confesiuni

Clubul din localitate este frecventat de multă lume. Are o sală mare de spectacole, în care rulează și filmele. Alte încăperi mai mici sunt pentru repetiții. Taraful de muzică populară, orchestra de muzică ușoară, formațiile de dansuri, de teatru, cenaclul clubului și alte cercuri pregătesc întâlnirile cu publicul, care își iubește cu ardoare artiștii amatori.
Aici se află și biblioteca orașului. Am intrat pe un culoar luminat cu neon și am găsit ușa cu inscripția căutată. Doi elevi de liceu trec pe lângă mine și fiecare duce cărțile sub braț. M-am strecurat într-o încăpere în care bibliotecara notează cărțile predate sau împrumutate în fișele individuale. De jur împrejur se află dulăpioare cu multe sertărașe. Din această cameră dau alte uși, iar pe una dintre ele citesc: „Sala de lectură”. Am zărit-o imediat. Îmbrăcată în uniforma de elevă, era așezată cu fața către intrare. Privirile s-au întâlnit în același timp. Pupilele s-au dilatat, sorbind lumina din jur. A făcut câțiva pași în calea mea.
– Bună!
– Bună!
Ne strângem mâna, ca între băieți. În ochii el joacă luminițe fascinante. Eu am aceleași emoții ca și prima dată, când am prins-o de mână. Un fior de-acum cunoscut își face prezența. Am așteptat cu nerăbdare revederea, dar n-am exagerat. Mi-am impus ca întâlnirea să nu mă copleșească, pentru că mă știu un sentimental statornic, care detestă legăturile rapide și trecătoare, de care alții fac paradă. Eu pun prea mult suflet într-o legătură pe care o doresc cât mai trainică. Pentru mine, despărțirea este o tragedie și, de aceea, voi face tot ce pot ca ruptura să nu se producă din vina mea. Nu de alta, dar nu vreau să regret prea mult, dacă are loc.
Ne așezăm la masă și Irina îmi face semn să vorbesc încet, ca să nu deranjăm. Majoritatea celor din sală sunt elevi. Răsfoiesc cărțile pe care le-a găsit și-mi spune că-i mai lipsesc câteva titluri.
Am și eu o listă ce cuprinde cărțile găsite la biblioteca noastră. Gigi i-a relatat doamnei noastre de română despre concurs și m-au chemat cu bibliografia. Aici era tânăra bibliotecară, căreia Gigi îi face ochi dulci. Profesoara de română este slăbuță, firavă și potrivit de înaltă. Are chipul prelung și ochii mari, barba ascuțită și părul negru, tuns scurt. Când vorbește, rămâi uimit de puterea vocii, teatrală și plăcută, ce contrastează izbitor cu aspectul fizic. „A, curajosul!, m-a luat dumneaei în primire. Ia să vedem, de ce cărți avem nevoie?”. Mi-a luat lista și, împreună cu bibliotecara, au căutat prin rafturi, aducând ce-au găsit. Două cărți le-a adus de-acasă. Între timp, Gigi mi-a făcut rost de bilet de voie.
Scot hârtia și îi arăt titlurile pe care le am. Irina o privește rapid, deschide ochii mari, o ia de la capăt și se aprinde la față de bucurie.
– Suntem salvați, Ștefane, le avem pe toate!
Văd cum luminițele vesele din priviri se sting și buzele-i se strâng a supărare. Zice bosumflată:
– Sau poate nu vrei să ne ajutăm?!
N-am bănuit ce-a determinat schimbarea și, de aceea, auzind motivul, mă bufnește râsul. Prea tare râd, că ea îmi pune mâna la gură. Înțeleg că nu-i voie să fac gălăgie și iau brusc o mimică serioasă, care o surprinde, Acum, ea râde prea tare și e rândul meu să-i pun două degete pe buzele-i deschise. Ea le strânge ușor într-un sărut, care mă curentează. Gestul involuntar o descumpănește, văd că se află într-o situație dificilă.
– Mulțumesc, Irina!
Ce efect uluitor și miraculos are un cuvânt spus la timp! Ființa întreagă i s-a înviorat. Ochii ei vorbesc mai mult decât ar exprima-o cuvintele.
Irina o cunoaște pe doamna bibliotecară, și-n câteva minute am legitimație. La fișier ne oprim la domeniul „Filologie, lingvistică, literatură”. Recunosc că nu mă pricep, Irina mă inițiază și constat că nu-i deloc complicat. Aleg două cărți pe care mi le aduce bibliotecara și le trece pe fișa mea. Sunt primele. Să dea Domnul să fie un început bun. Când am ieșit pe hol, Irina se oprește și mă privește țintă:
– Joia viitoare mai poți veni?!
Incertitudinea din glas o trădează. Drept răspuns, scot din coperta buletinului biletul de voie, pe care scrie: „Permanent pentru biblioteca orașului”.
– Ce bine-mi pare, zice Irina. Hai cu mine!

Familiarizată cu localul clubului, Irina mă poartă de colo-acolo, încercând la câteva uși. Una se deschide și bucuroasă se strecoară în pași săltați. Îmi arată cu brațele deschise această sală cu mobilier puțin. Pe un perete sunt amplasate oglinzi, iar celălalt este acoperit de jos și până sus de bare din lemn, aranjate în scară.
– Aici am făcut balet când eram mică și de aceea îmi este dragă. Acesta-i locul în care mă refugiez adeseori, ca și acum, când vreau să mă reculeg…
Lasă cărțile pe o bancă de gimnastică. Se ridică apoi dreaptă, țanțoșă și merge pe vârfuri. Face o piruetă, o foarfecă și câteva salturi de căprioară. Am impresia că a uitat de mine în aceste clipe. Urmează alți pași săltați, alte piruete și sărituri. O aplaud și ea îmi face o reverență. Gâfâie îmbujorată și pieptul i se ridică ritmic.
– Mi-a fost teamă că nu-mi mai ies figurile învățate și, apoi, m-am dezobișnuit de prezența spectatorilor.
Aș putea să-i răspund în fel și chip, să-i mărturisesc sincer că am admirat-o, că îmi place tot mai mult, că aș dori să o strâng în brațe, ca să-i simt respirația aproape. Un altul nu s-ar gândi atât, ar trece la acțiune, dând cu papagalul. Dacă ține bine, dacă nu, vorba lor: „ce-am avut și ce-am pierdut”. Eu nu mă consider timid, dar față de femei am, în general, un profund sentiment de respect. Nu există mascul pe lume care să facă ceea ce face o mamă pentru puiul ei, nici la animale, darmite la oameni. Am auzit multe exemple care mi-au întărit această convingere. Mă pomenesc că-i spun:
– Ai fost formidabilă!
Irina este frumoasă, dar și deșteaptă. Consider un privilegiu că suntem împreună. Am aflat că este printre cei mai buni din clasă și citește mult. Este conștientă de calitățile pe care le are, de aceea îi apreciez și mai mult modestia.
– Ștefane, vorbește-mi despre tine!
Vorbele ei sună mai mult decât o rugăminte, dar ce să înțeleg prin această dorință, să-mi fac autobiografia?
– Despre ce anume, Irina?
Mă privește direct, mă tulbură.
– Despre orice… Îmi place cum povestești.
Ia o poziție de așteptare, cu genunchii strânși la piept și bărbia sprijinită în pumni. Mă frământ câteva momente, pentru că realmente nu știu cu ce să încep. Încerc un subterfugiu:
– Întreabă-mă tu, Irina!
Ea își păstrează poziția de așteptare, dar mă analizează cu ochii mijiți și zice:
– Spune-mi, dar sincer, mă placi?!
Ce așteptam eu și ce aud!? Sunt derutat.
– De ce mă întrebi, nu se vede?, îi răspund oarecum mirat, ca să ocolesc un răspuns direct.
– O întorci ca la Ploiești, bine! Atunci, ce-ți place la mine?
Iar m-am blocat. Doar gândurile îi răspund… că îmi place felul ei de a fi, naturalețea, faptul că iubește viața și cărțile. Continui, apoi, în șoaptă, abia auzit.
– Îmi place că ne asemănăm în multe privințe, faptul că ești drăguță cu mine, că ești simpatică și, uită-te în oglindă: frumoasă!
Sare ca un arc din strânsoare și se oprește în fața oglinzii. Se privește cu neîncredere…
– Ștefane, mi-ai spus ceva, ceea ce eu nu văd?!
– Ce nu vezi?
– Că sunt frumoasă.
– Ba vezi, dar nu-ți dai seama. Crede-mă, nu te mint!
Râde insinuant, de parcă ar vrea să-mi spună că iar o întorc ca la Ploiești.
– Ei, bine, te cred și-ți mulțumesc pentru compliment.
Se întoarce ca un vârtej, face câțiva pași către mine, mă sărută pe frunte și dispare ca o nălucă. O regăsesc în partea opusă, ca într-un final de dans. Poziția corpului cere parcă iertare. O forță puternică mă atrage și, din câțiva pași, sunt lângă ea. Îi prind mâinile cu o mișcare lentă, dar hotărâtă. I le sărut pe rând. Respectuos și tandru i le sărut. Le pun să-mi atingă obrajii și gura-mi străină șoptește:
– Draga mea, dragă!
Ne-am așezat pe o bancă, într-o comuniune acceptată. Îi povestesc despre părinți, despre frați, despre locurile natale fără asemănare, despre școala de aici. Îi spun că există oameni atât de diferiți, foarte buni sau foarte răi. Îi descriu întâmplările cu „Odiosul” și ea se îngrozește, îndrăgește numai din spusele mele pe diriginta noastră și pe domnul „Nu-i așa”. I-am prezentat totul într-o sinteză de care nu mă știam capabil. Mi-am destăinuit amintirile și gândurile intime, care se rup atât de greu de la locul lor. Am încălcat una dintre povețele pe care șeful cultului musulman mi-a scris-o în arabă, pe un carnețel, în loc de autograf, când am fost în excursie la Ada-Kaleh. „Celui mai bun prieten să nu-i destăinui gândurile intime, pentru că mai târziu îți poate deveni dușman și vorbele tale te vor pierde. Iar pe cel mai rău dușman să nu-l vorbești de rău, că poate să-ți devină prieten și spusele tale te vor rușina”. Așa mi-a tradus-o.
Irina m-a înțeles, însă, cum nu a făcut-o nimeni până acum. I-am citit în ochi și-am simțit cum a vibrat la cele relatate. Au urmat câteva minute lungi de tăcere, apoi a povestit ea. Regreta că nu are să-mi spună lucruri interesante. Părinții ei au venit de la Satu Mare, dar ea s-a născut aici. La grădiniță, apoi la școala primară, totul a fost anodin. Mereu s-a simțit stingheră în grupa ei de vârstă, pe care a devansat-o fără efort. A rămas o necunoscută pentru colegi. Părinții o înțeleg cel mai bine și o tratează de la egal la egal.
– Vino să te prezint părinților! Vreau s-o cunoști pe mama. Ea este confidentul meu. Știe totul despre tine, pentru că i-am relatat tot ce-am discutat la reuniune. Am întrebat-o dacă pot să te invit și a fost nostim răspunsul: „Chiar te rog, a zis ea, pentru că sunt curioasă, oare cum se înțelege un oltean cu o nemțoaică!”.
– Nu mă satur privind-o cum povestește. Gânduri rebele îmi trec prin minte: dacă fata îmi place, părinții mă interesează mai puțin, gând anulat imediat de altul; pentru părinți, copilul rămâne tot ce au mai drag pe lume, iar tu, biet intrus, poți fi acceptat sau nu. Ea continuă, zâmbind:
– Așa-i că nu ți-am vorbit despre mama, despre căsătoria ei cu tata? Mama-i săsoaică de pe lângă Mediaș. În familia ei s-a vorbit germana și româna. S-a cunoscut cu tata, care vorbea maghiara și româna. S-au iubit și căsătorit din dragoste. Interesant a fost că toate intimitățile și le-au mărturisit în limba română. Așa am învățat, de mică, trei limbi. De limba română sunt legată sentimental și o consider limba prieteniei și a dragostei. Așa-i că ți-am spus și eu lucruri interesante?
– Foarte interesante.
– Mă bucur. Hai să mergem!
Își ia cărțile sub braț și se ridică. Mă surprinde graba ei tocmai acum, când era așa de frumos. Renunț s-o rog să mai stea, pentru că este foarte hotărâtă. O urmez în tăcere, până în stradă. Se oprește, ridică privirea din pământ și mă fixează cu indiferență. Inexpresivi sunt ochii ei.
– Servus! Te aștept joi.
Am dat aprobator din cap, incapabil să scot un sunet. Stau acolo și o petrec cu privirea, până trece calea ferată și apoi dispare după colț. Am rămas singur și mă întreb dacă n-am visat. Ciudată despărțire! Până joi, adio liniștea mea.