IV. Fascinația ineditului

Astăzi avem în program să vizităm uzina ai cărei ucenici suntem și, de aceea, stăm încolonați în fața școlii. Un ins înalt, cu obrajii supți, bărbia prelungă și osoasă, cu niște ochi incolori și amenințători, stă proțăpit în fața noastră. Nu-l cunosc și mă întreb ce dorește de la noi. Ne ocolește cu pași rari, de cocostârc și ne privește cu o expresie batjocoritoare. Ne vorbește păstrând fizionomia.
– Vă însoțesc la uzină și vă ia mama dracului, dacă-mi faceți greutăți! Atunci o să aflați și cum mă numesc.
Telefonul fără fir ne avertizase deja despre un maistru foarte rău, poreclit „Odiosul”. Cei care îl cunosc ne-au spus că se poartă urât și că bate ucenicii. Eram sigur că-i el. Ce ghinion să-l întâlnim atât de repede! Îl examinez pe ascuns. Totul este detestabil la acest om. Statura scheletică, formatul ascuțit al feței, privirea răutăcioasă, vocea alterată de ură – și totul amplificat de cele auzite despre el.
– Bă ăsta, lunganul! Întinde bățul, și-l arată pe Gigi privindu-l cinic. Ia comanda!
Gigi iese din formație și comandă pentru aliniere, dar o face încet, neconvingător.
– Bă, ai mâncat astăzi?
– Da!, Gigi a răspuns calm, decent.
– Nu se vede, nu se aude!
Un surâs insinuant, provocator îi brăzdează chipul. Priviri înveninate săgetează către noi.
Podaru, căruia i-am admirat comportarea, îl privește liniștit, dar „Odiosul” îi traduce privirea drept bățoasă și ofensatoare.
– Până la gardul din față, fuga, marș!
N-am înțeles sensul comenzii, decât atunci când l-am văzut pe Gigi alergând. La gard s-a oprit și a făcut stânga-împrejur. Insul ne analizează, oprindu-se la Vătafu.
– Ai ceva de comentat?
Valerică îi susține privirea, apoi întreabă respectuos:
– N-am înțeles, ce-ați spus?
„Odiosul” n-o mai lungește, dar sunt sigur că l-a trecut în condica neagră. Face semn cu mâna și Gigi vine în fugă, intrând în formație. Ne dă comanda de plecare.
Merg și mă gândesc. Pași, gânduri și pași. Cum pot exista oameni atât de diferiți? Foarte buni și foarte răi! Îl spionez discret pe însoțitor. Toți îl privesc pe ascuns. Există, oare, vreo legătură între înfățișarea fizică a omului și felul lui de a fi? La acest om, răutatea i se citește pe chip.

La poarta uzinei este un ceas mare, electric. Câte priviri speriate nu-i aruncă muncitorii întârziați! Sirena sună la schimbarea turelor. Puternic și prelung este glasul sirenei. M-am obișnuit s-o ascult. Așteptăm la intrare, că maistrul a dispărut. După vreo zece minute, apare un tânăr îmbrăcat înr-un halat albastru și are casca pe cap. Vine și  „Odiosul”, care ne zice:
– Dumnealui vă arată uzina. Îl așteptați aici, că merge să anunțe direcția.
Dă să plece, dar revine. I se adresează lui Gigi:
– Lunganule, răspunzi cu capul de toți!…
Gigi a spus un da stăpânit, cu toate că sângele l-a inundat până în vârful urechilor. Tânărul apare destul de repede. Se vede că s-a grăbit.
Mă iertați că v-am făcut să așteptați, dar s-a rezolvat, putem merge. Știți, formalitățile…
Mergem paralel cu o linie de cale ferată care la un loc se bifurcă, iar noi urmăm calea din stânga. Aceasta dispare în interiorul unei hale cu uși metalice, înalte. Intrarea pentru muncitori se află în lateral. Ne trezim dintr-o dată în altă lume, de pe alt tărâm. Mă izbesc întunericul, praful, căldura, aburii, dar mai ales agitația oamenilor. Ochii veniți de la dumnezeiască lumină se obișnuiesc încet-încet. Ghidul ne adună cu un gest discret în jurul său.
Ne aflăm în turnătorie, care este cea mai veche secție a uzinei. Aici se toarnă și se prelucrează diferite piese. Mulți ucenici se pregătesc în meseria de turnători-formatori. Acolo, ne arată cu mâna, se formează și se toarnă elementele de calorifer, cărora ei le zic radiatoare.
Privesc atent într-acolo. Muncitorii, doi câte doi, lucrează cu înfrigurare. Sunt numai în maieuri, transpirați și murdari. Au lângă ei o grămadă de nisip maroniu-închis, special pentru turnătorie. Umplu cu lopețile un cadru metalic în care se află forma elementului de calorifer și, cu niște bătătoare, încep un răpăit îndrăcit. Mai pun nisip și bat din nou. Rad nisipul de la suprafață, ridică forma cu îndemânare, ținând-o de niște prelungitoare și aleargă ca apucații, să o pună pe cealaltă jumătate. Într-o parte au rămas orificiile pe unde urmează să toarne fonta lichidă.
În partea dreaptă, pe o platformă de peste un metru înălțime sunt câteva cuptoare cilindrice, care aflu că se numesc cubilouri. Acestea pregătesc fonta lichidă pentru turnători. Încărcarea se face pe deasupra, cu o macarea. Ghidul ne spune că se introduc straturi succesive de cocs, fontă de furnal și calcar. La înălțimea unui stat de om, un brâu lat încinge cuptorul și pe acolo ventilatoare puternice, care fac un zgomot infernal, suflă aerul ce ridică temperatura până la topirea încărcăturii. Muncitorii care lucrează aici se numesc topitori și poartă șorțuri de piele, cască și ochelari colorați. Unul a desfundat în spate un orificiu și un fluid strălucitor se revarsă într-o puzderie de scântei multicolore. Suntem fascinați, iar ghidul ne lămurește că se elimină zgura, care-i mai ușoară și rămâne deasupra. Fonta se scoate pe jgheabul din față.
Un țârâit puternic de sonerie se aude în apropiere și văd un „butoi” suspendat pe niște cabluri, îndreptându-se spre noi. La un capăt are o roată, ca volanul unei mașini. Un muncitor echipat ca topitorii manevrează obiectul, trăgând de niște lanțuri.
– Un monorai, ne lămurește ghidul. Sus, pe o șină mai lată decât cea de tren, circulă căruciorul-macara. Trăgând de lanțuri se execută comenzile înainte-înapoi, sus-jos. Atenție! Aveți noroc să vedeți cum se descarcă cubiloul.
Un topitor și-a pus ochelarii colorați la ochi și lovește cu o rangă la baza jgheabului, unde-i orificiul de evacuare. Izbește cu putere până transpiră, își șterge sudoarea cu dosul mănușii, încercând din nou, dar fără succes. Apar încă doi topitori. Unul pare că-i șef, pentru că ceilalți îi caută privirile.
– Aduceți tubul!
Între timp, în fața cubiloului s-au adunat turnătorii. Au adus cu ei niște vase, parcă-s oale de ceramică. Acestea sunt introduse în inelul unui suport care în prelungire are un capăt de bară, iar la celălat două – pentru a putea înclina oala. La tubul de oxigen adus s-a montat un furtun cu o țeavă la capăt. Dau drumul la oxigen și aprind o flacără verzuie, intensă. Îndreaptă fasciculul spre orificiu și se aude șuieratul presiunii care perforează dopul. Eliberat din strânsoare, metalul izbucnește afară ca apa. Doi topitori sunt pregătiți cu doi pari, care au în vârfuri dopuri de argilă.
– Gata!
Unul dintre ei, cu o mișcare rapidă și precisă, întrerupe curgerea metalului. Ridică ochelarii, ocolește cubiloul și vine la ortacul său. Apucă amândoi bărbătește tubul de oxigen și dispar cu el.
Turnătorii își aduc oalele în dreptul vasului. Ochii le strălucesc în apropierea fontei incandescente. După ce au făcut plinul, aleargă strigând să li se facă loc. La radiatoare, cel care ține cu amândouă mâinile potrivește șuvoiul lichid în orificiu din formă. Celălalt are în mână o scândurică pentru a îndepărta zgura de la suprafață. Termină de turnat și aleargă să aducă altă încărcătură. Este un adevărat spectacol la care asist și mă gândesc că n-ar fi exclus ca, în viitor, să lucrez și eu în această secție.
Am ajuns în alt loc, unde piesele turnate se curăță și li se fac unele prelucrări. Aici nu-s aburii și nici nu-i căldura de dincolo, în schimb te năucesc zgomotele stridente ce răsună în imensa hală. Polizoarele electrice cârâie prelung, înspăimântător și privirile aleargă zăpăcite într-o parte și în alta. Bietele timpane suportă cu greu revărsarea diverselor zgomote ce năvălesc din toate părțile. Simțurile au receptat tablou după tablou o realitate nouă, necunoscută. O teamă ciudată mi se cuibărește tainic în suflet. Îi admir fără rezerve pe acești oameni, care lucrează în condiții deosebite.
Ghidul se dovedește înțelept, că ne lasă să trăim din plin cele văzute. Fețele băieților sunt expresive și citești ca într-o carte admirație, încântare, teamă, uimire. Am ieșit afară din hală și lumina ne orbește. Porțiunile de cer senin se ivesc printre acoperișurile clădirilor din preajmă. Constat cu uimire că sunt dezorientat, pentru că soarele este în partea opusă celei crezute de mine.
Suntem întrebați ce dorim să mai vizităm. Câteva voci îi cer să ne ducă la furnale și ghidul se conformează. Ocolim o clădire în fața căreia sunt stivuite mai multe căzi de baie și aflăm că aici este o secție de emailat. Ușa este deschisă și văd o cadă care se leagănă, ca într-un scrânciob. Doi muncitori pulverizează în interior o soluție albă. Lângă ei aveau deja mai multe lăzi emailate.
Trecem pe sub o rețea de conducte de toate mărimile și ajungem în preajma furnalului, o construcție rotundă, tronconică, foarte înaltă. În exterior sunt platforme circulare, unite prin scări metalice. O oală uriașă, montată pe un vagon special, așteaptă în fața unui jgheab enorm. Necontenit urcă și coboară alte oale mari, care încarcă furnalul. Cabina macaralei abia se zărește deasupra tuturor construcțiilor, iar în silozuri mai multe echipe de muncitori pregătesc încărcăturile. Ne strângem în jurul ghidului.
– Sunt două furnale și principala problemă care se pune este aceea de a rezista la temperaturi foarte înalte. Ce s-ar întâmpla, dacă s-ar perfora furnalul? Ar fi o tragedie. Am înțeles că voi o să vă pregătiți în această meserie. Veți avea multe de învățat… Își privește ceasul și, după mimică, înțelegem că vizita s-a terminat.

Furnalele domină clădirile din jur, doar niște coșuri zvelte le întrec. Trecem pe lângă turnul de răcire, salutăm portarul la ieșire și, iată-ne în stradă. O parte dintre colegi au plecat spre cămin, doar câțiva rămânem să vedem afișele de la clubul orașului și să analizăm împrejurimile. Se aude un șuierat scurt, țipător și apoi sacadatul zgomotos al unui marfar care trece prin mijlocul urbei. Îl privesc până dispare și ultimul vagon. S-au ridicat barierele și dincolo de calea ferată se înalță biserica albă, cu turle înalte. Este înconjurată de spații verzi și multe flori, aspect de oază într-un deșert. Strada coboară lin, străjuită pe ambele laturi de plopi. Pe dreapta se înșiră ascunse de ramurile copacilor blocuri de cărămidă, dar fără etaj. Pe stânga, mai jos de biserică, este autogara și de acolo se vede stadionul. În lungul șoselei, la câteva sute de metri trece drumul național, iar peste șosea e un loc animat, restaurantul. Aceasta e strada principală a orașului și locul de promenadă al localnicilor. După o trecere în revistă a toate, ne-am îndreptat și noi spre cămin. Când am dat în strada noastră a apărut, în toată măreția, clădirea intrenatului.

Citește și:

Introducerea în proiect :) – Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul I: Adio, copilărie!

Capitolul II: Deziluzie și speranțe

Capitolul III: Nevoia de prieteni

Capitolul IV: Fascinația ineditului

Capitolul V: Oameni și oameni

Capitolul VI: Unele superstiții se adeveresc

Capitolul VII: Revelație la castel

Capitolul VIII: Retrăind copilăria

Capitolul IX: Lauda face minuni

Capitolul X: Ura, și la gară!

Capitolul XI: Obiceiuri de iarnă

Capitolul XII: Expediție cu peripeții

Capitolul XIII: Vacanța mare

Capitolul XIV: Început de idilă

Capitolul XV: Confesiuni

Capitolul XVI: Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul XVII: Aventură de Paște

Capitolul XVIII: Emoții în concurs

Capitolul XIX: În numele prieteniei

Capitolul XX: Riscurile meseriei

Capitolul XXI: Noapte de neuitat

Capitolul XXII: Florile recunoștinței

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *