XXI. Noapte de neuitat

Timpul curge nemilos de repede și noi petrecem ultimele zile în mediul agreabil și familial din școala de ucenici. Să ai inimă de piatră, ca să nu te înfiori la gândul despărțirii. Fără voie, melancolia năvălește asupra-mi rece, apăsătoare și o stare confuză, deprimantă e gata să mă copleșească. După absolvire, intri în angrenajul social care-ți toacă mărunțel, zi de zi, existența. Stresante vor fi complicatele probleme cu angajarea, cu locuința și mâncarea, chivernisirea banilor puțini, continuarea studiilor… Mă scutur ca prins de friguri și vreau să scap de aceste gânduri. Îmi impun o mină optimistă și senină, amintindu-mi preceptul „carpe diem”, care-i vechi de când lumea, dar este mereu actual. Asta-i doctoria, leacul pe care mi-l prescriu și mă vindecă de angoasa rebelă. Tot am rămas cu ceva de la concursul de literatură la care am participat. Am descoperit un adevăr ascuns, când am întâlnit formula magică: „Bucură-te de ziua de azi!”, pentru că soarta e schimbătoare – „fortuna labilis”. Le-am preluat, le experimentez și dau rezultate. E ca un joc în care nu trebuie să te gândești la lucruri triste.
În dimineața aceasta am susținut proba practică, de fapt aprecierea lucrării realizată pentru examen. Am ales o probă grea și complicată, la care am muncit întreaga săptămână. Am primit calificativul „foarte bine” și mi s-a acordat categoria a cincea. Sunt mulțumit, fiindcă o să fiu încadrat cu o retribuție mai de Doamne-ajută! A trecut și ultimul hop și ne putem considera de-acum absolvenți, așa că merită sărbătorit evenimentul. Când am ieșit din uzină, câțiva băieți au decis să mergem la o bere. Coboram spre restaurantul de la șosea, când ne-a oprit un bătrânel. Era îmbrăcat sărăcăcios, nebărbierit, palid și pe un ton trist, respectuos, ne-a prezentat situația dificilă și umilitoare în care se afla: a ieșit din spital și n-are bani pentru cursă, ca să ajungă acasă. Am fost impresionați de situația bietului om, încât am pus mână de la mână și i-am strâns suma necesară. Lăudând bunătatea noastră a luat banii cu sfială și a plecat grăbit. Am rămas puțin să socotim ce rezerve avem și am constatat că va trebui să ne mulțumim cu câte un pahar cu bere. Bine că am făcut o faptă creștinească, ajutând un om la nevoie. Cu acest gând am intrat în local. Am găsit o masă liberă și ne-am așezat. S-a nimerit să nu fie aglomerație obositoare la ora aceea. Atmosfera era blândă și plăcută, prielnică confesiunilor. Mi-am amintit de Gigi, care a spus cândva că paharul de băutură să fie motivul, pretextul de a sta de vorbă, de-a pune țara la cale. Și, într-adevăr, doar prezența lichidului străveziu, cu guler alb, a dat semnalul bunei dispoziții.
Ne simțeam excelent, când îl vedem pe Dorel că face ochii mari, clipește des și privește fix într-un loc.
– Voi vedeți ce văd și eu?!
De uimire fața i s-a congestionat… Ne întoarcem automat, să vedem arătarea care l-a marcat în asemenea hal. La ultima masă din colț, un cetățean mănâncă o friptură și se cinstește cu două sticle de bere. Scoatem involuntar câte un ah!, în același timp. L-am recunoscut pe individul care ne-a impresionat cu situația lui disperată, încât i-am dat din puținul nostru și insul se tratează ca un lord, pe banii noștri.
– Indivizi ca el te fac să nu mai ajuți pe nimeni, nici măcar pe cei cu probleme…
Horia era intrigat peste poate, ca și noi de altfel. Dorel voia să se ridice, dar Bibe a intervenit energic.
– Ho, ho! Să ne potolim și să nu ne dăm în spectacol. Nu uitați că astăzi trebuie să fim mărinimoși…
Intervenția a avut darul să ne liniștească. Ne-a luat ceața de pe ochi și vederea ni s-a limpezit. Îl priveam în alt chip, cu îngăduință și el înfuleca de zor, de parcă nu mâncase de multe zile. Făcea câte o scurtă pauză, își ștergea tacticos buzele cu șervețelul și prindea paharul cu grație. Adulmeca conținutul și sorbea scurt, cu ochii închiși, plescăind din buze. Poate că ne-am făcut o pomană cu el, cine știe?
– Măcar de-ar zice bogdaproste, a spus Dorel, împăcat de-a binelea, că-i tare flămând și pofticios…
Nu a privit măcar o dată în jur, cât a avut ceva pe masă. A terminat înaintea noastră și a plecat satisfăcut. Nu semăna deloc cu cel ajutat de noi. Ori omul era un mare actor, ori faptul că și-a potolit foamea și setea i-a redat cheful de viață. Doamne, câte mai vezi pe lumea aceasta!
Mâine este duminică, zi de odihnă. După masa de seară am făcut o plimbare până la gară, „ca să întoarcem ceasul”, o expresie de-a noastră, când plecăm în „vâjâială”, fără un țel anume. Inițial, au dorit mai mulți să meargă, dar până la urmă am ajuns eu și Dorel. Parcă a fost un făcut astăzi cu întâmplările. În gară oprise un personal și era agitație mare printre ceferiști. Am descoperit motivul, când ceva a țipat: „Uitați-l pe vagon!”. Au strigat la el să coboare, dar el se lipea și mai tare de acoperișul de tablă. Era ca o fiară hăituită, prinsă în capcană și fără scăpare. Până l-au dat jos cu forța, i-au dat și câteva palme, pentru că se opunea din răsputeri. Era un băiat ca și noi, dar murdar și neîngrijit. Am asistat la toată scena cu strângere de inimă. A mărturisit că a fugit de la oi, pentru că stăpânul îl bătea și nu-i dădea mâncare. Venea în felul acesta tocmai de la Arad. Până la urmă, ceferiștilor li s-a făcut milă și l-au urcat într-un vagon.
Am mers să-l vedem. L-am întrebat de unde este și mi-a zis o comună vecină cu a noastră. Am rămas fără grai când am auzit. Eram curios să știu ce face din Petroșani, că trenul merge numai până acolo. „O să văd eu”, a zis el rușinat. „Poate că o să tai munții până acasă.” Aveam douăzeci și cinci de lei la mine și i-am dat, dar nu voia să-i ia. Atunci i-am pus bancnota pe genunchi și am plecat. Parcă mă vedeam pe mine în locul său, neștiind ce să fac. Mult timp m-a urmărit chipul nefericit al băiatului. Am comentat cu Dorel și ne-am amintit că în drumețiile noastre am avut probleme cu ceferiștii. De multe ori au stat buletinele noastre la ei, ca să ne aibă la mână. Până la urmă nu rezistau la rugămințile fierbinți și le primeam cu sfaturile lor de oameni mari.

La cămin ajungem pe înserate. Ucenicii se întorc ca păsările la cuiburile lor. Cât o să-i mai ducem dorul! În dormitor, nimeni nu-i pregătit de culcare, parcă-i sală de club. Se joacă remy, cărți, table, șah, într-o rumoare veselă și reconfortantă. „Asta-i muzica ce-mi place și cât o să-mi lipsească!”. Dar, gata cu melancolia, să intru în atmosferă.
Ușa se deschide și privesc cu interes că au intrat câțiva băieți străini, necunoscuți. După ei și-au făcut loc pedagogii și colegii de an, de prin celelalte dormitoare. Al nostru a devenit neîncăpător. Un pedagog cere să facem liniște, ca să ne comunice o veste interesantă.
– Vă prezint invitații noștri, studenți bucureșteni, care fac practică în uzină. Au acceptat să petreacă în compania noastră câteva ore, deoarece se cam plictisesc.
N-a terminat de zis, că s-au eliberat paturile din mijloc și au fost poftiți cu multă amabilitate. S-a făcut o arenă circulară, cu oaspeții în centrul atenției.
M-am nimerit în apropierea lor și le sorb cuvintele. Sunt așa de tineri și atât de modești, că nu știu ce să cred. Gândeam că-s infatuați și orgolioși de statutul lor, iar ei? Nu-s îmbrăcați țipător, dar au ceva în ținută care-i particularizează. Rămân aproape extaziat, nu de povestirile lor, ci de vorbirea lor atrăgătoare, care sună ca o muzică exotică, fermecătoare. Oare, o să ajung și eu vreodată student? Așa de incertă și îndepărtată mi se pare perspectiva, că mă tulbur și nu pot socoti. Am optsprezece ani și poate la toamnă încep liceul. Doi ani o să pierd cu armata și o să continui după aceea. Dacă totul merge bine, pe la 24 sau 25 de ani aș putea să fiu student. Așadar, peste șase-șapte ani! Niciodată nu m-am gândit până acum, dar văzându-i pe băieți îmi intră în inimă această dorință. Profesor vreau să mă fac, să mă port cu elevii, așa cum aș fi vrut să fie profesorii mei cu mine. Parcă mă văd la catedră și-mi vine să râd. Marin mă surprinde și ridică din sprâncene nedumirit.
– Îți place de ei?!, îi arăt studenții.
– Sunt simpatici.
Răspunsul nu mă satisface, e prea puțin pentru mine. E clar că fiecare vede lucrurile în felul său și e firesc. Ca-n versurile lui Coșbuc: „Ori este om, de sila cui/ Să-mi placă tot ce-i place lui!/ Așa om nici vlădica nu-i/ Și nu-i nici împăratul!”.
S-a trecut la glume. Ascult cu interes și mă amuz cu ceilalți. Unii chiar au talent în a le spune și ies imediat în evidență. S-a creat o atmosferă destinsă, plăcută și relaxantă. Anecdotele și bancurile pe o anumită temă se derulează, ca pe bandă rulantă. Și fiecare cuprinde un grăunte de înțelepciune, o mică bijuterie spirituală, numită în batjocură, „poantă”. Comentariile acestora ar necesita sute de pagini. În miezul lor, esență a esenței, se ascunde o veritabilă „perlă” care asigură farmecul și priza la public. Și, ca odinioară snoavele, ghicitorile, proverbele sau zicătorile îți transmit sub masca fină a ironiei un sfat-avertisment: „Cine are urechi de auzit, să audă!”.
S-au detașat prin arta cu care zic glumele doi studenți și un pedagog. Te fac să trăiești și să participi la situațiile comice care te țin în suspans, până când urmează deznodământul. Urmează imediat cascada hohotelor. Doamne, ce se râde! Cu lacrimi râdem uneori. Ni s-a deschis apetitul și ne veselim chiar și la colegul Fasole, care-i un antitalent. Insistă să spună și noi ne amuzăm de la început, că deja știm că urmează o poveste de-a lui interminabilă, cu slugi și boieri. Îi respectăm dreptul la cuvânt, dar tot îl întrebăm: „unde-i poanta?”. Între timp, ceilalți își revizuiesc repertoriul, așa că o să urmeze o nouă serie de glume bune. Eu la început n-am participat, am stat să ascult că mă fascinează imaginația celor care le-au creat. Aveam pregătite vreo câteva și m-am temut să nu le zică alții. Am fost emoționați de prezența străinilor, dar am spus până la urmă. S-a râs sănătos, din toată inima.
– Ocheșeanu, îmi place cum le zici! Mai știi?
Mă surprinde pedagogul, care-mi vorbește pe un ton amical și admirativ totodată. Îi dau de înțeles că da și mă încurajează să zic, până se gândesc ceilalți. De-acum sunt în centrul atenției și mă simt ca un actor. Am prins încredere, că-i văd cum stau cu gurile căscate și-mi sorb cuvintele. Am făcut o pauză strategică, pentru a le capta din nou atenția. Le istorisesc povestea iepurașului flămând. Umbla prin pădure, că poate-poate găsește ceva. Are noroc și dă peste o grămadă de morcovi. Deasupra se afla o sticlă de palincă. Nu rezistă ispitei, trage o dușcă care-l amețește și cade la pământ. Vine vulpea, vede iepurașul, dar mai întâi bea din palincă și adoarme lângă iepuraș. La fel pățește lupul și apoi ursul. Primul care s-a trezit și a văzut animalele mari și puternice trântite la pământ a fost iepurașul Nu-i venea să creadă ochilor și a exclamat: „Nu mi-am imaginat niciodată că sunt așa de rău la beție!”.
S-au zis glume multe și diverse. S-au criticat comportările negative ale oamenilor, s-a râs de „micile” răutăți dintr-o căsnicie, n-au fost uitați pensionarii, milițienii și nici copiii. N-au fost omise bancurile politice de care lumea se teme, dar pe care le caută și le savurează ca pe orice fruct oprit. Așa am aflat și eu că Adam a fost român, deoarece mânca mere, umbla gol și se credea în rai. Unele glume au fost cam „deocheate”, dar pline de subtilități și gustate ca atare.
Am făcut o cură de râs, uitând de toate relele din lumea aceasta. Băieții au fost grozavi și fiecare a căutat să profite de ocazie, pentru a-și etala cunoștințele. O să-mi fie tare dor de ei, dar o să le păstrez imaginile luminoase oferite cu gratitudine în timpul acestei nopți de neuitat.

Citește și:

Introducerea în proiect :) – Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul I: Adio, copilărie!

Capitolul II: Deziluzie și speranțe

Capitolul III: Nevoia de prieteni

Capitolul IV: Fascinația ineditului

Capitolul V: Oameni și oameni

Capitolul VI: Unele superstiții se adeveresc

Capitolul VII: Revelație la castel

Capitolul VIII: Retrăind copilăria

Capitolul IX: Lauda face minuni

Capitolul X: Ura, și la gară!

Capitolul XI: Obiceiuri de iarnă

Capitolul XII: Expediție cu peripeții

Capitolul XIII: Vacanța mare

Capitolul XIV: Început de idilă

Capitolul XV: Confesiuni

Capitolul XVI: Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul XVII: Aventură de Paște

Capitolul XVIII: Emoții în concurs

Capitolul XIX: În numele prieteniei

Capitolul XX: Riscurile meseriei

Capitolul XXI: Noapte de neuitat

Capitolul XXII: Florile recunoștinței

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *