XIV. Început de idilă

Sâmbăta și duminica se organizează baluri prin satele din jur, unde merg de obicei băieți din anul trei. La Liceul Teoretic aflat în Orașul Nou au loc periodic reuniuni la care sunt invitați și ucenici din școala noastră. Participă cei care s-au remarcat prin rezultate bune, ca o binemeritată recompensă. O condiție obligatorie este aceea de a ști să dansezi.
Seară de seară se adună la subsolul internatului cei care doresc să învețe. Altruiști din cale-afară, cei care dansează bine inițiază cu răbdare pe învățăcei. Perechile se mișcă în ritmul lent al unei melodii cântată și reluată mereu: „Intră luna pe fereastră/ Intră-n odăița noastră…”. Așa se însușesc pașii tangoului. Urmează alte melodii și alte dansuri care, repetate cu ardoare, se învață. Cu timpul, repetițiile se răresc, iar cunoștințele acumulate urmează să fie puse în practică la reuniuni sau baluri.

Într-o sâmbătă dimineața, Gigi m-a anunțat că are o invitație la reuniunea de la liceu. M-a întrebat dacă vreau să merg și, pe loc, bucuria, teama, reținerea, toate aceste stări amestecate m-au luat în primire – dar, n-am ezitat să-i răspund afirmativ. Aceeași plăcută surpriză plăcută a făcut-o la încă trei colegi. Ce grozav e prietenul nostru!
E vremea să ne pregătim. O oră întreagă a căutat Gigi ce ne trebuie. Parcă eram la parada modei, ne-am îmbrăcat și dezbrăcat până când, privindu-ne, s-a declarat mulțumit. Toți colegii au contribuit la echiparea noastră cu ce-au avut mai bun. Numai dedesubturile au rămas ale mele. Merg la spălător și mă privesc în oglindă. Văd un băiat simpatic, chiar frumușel, cu tenul măsliniu, sprâncenele în „tuș”, discret arcuite, ochii căprui-închiși, gura aproape feminină și părul negru ca smoala, puțin cârlionțat. Și toate acestea datorită câtorva obiecte de îmbrăcăminte care îndreptățesc zicala să susțină că: „haina îl face pe om”.

În stația de autobuz întâlnim și alte grupuri cu aceeași destinație. Orașul Nou se află la peste trei kilometri de aici. Trecem podul peste râul Strei, după care mașina urcă o pantă lină, ambalând motorul. Fațadele blocurilor finisate de curând reflectă prin zeci de ferestre razele soarelui roșiatic. Către răsărit se profilează siluetele câtorva macarale ce vor înălța alte construcții.
Clădirea liceului are două etaje, iar reuniunea are loc în sala de sport aflată la parter. Muzica se aude până departe și emoțiile se amplifică enorm. Mă cuprinde o moleșeală, că abia merg, dar caut să nu mă trădez. Gigi, cu statura-i  impozantă și degajarea-i caracteristică, îmi readuce echilibrul. La intrare arăt invitația și mă grăbesc să-mi ajung colegii.
Sala încă nu-i plină, dar intră continuu băieți și fete. Lângă perete stau câteva grupuri de fete, care ne privesc discret. Atmosfera îmi place și mi-am revenit complet. Gigi s-a îndreptat spre un grup, salută ceremonios și îndată este încercuit. Înseamnă că-i bine cunoscut și aici. Orchestra-i formată numai din liceeni și are deja renume în oraș. Au anunțat pauză iar noi, aflați lângă ușă, blocăm ieșirea celor care merg să se răcorească. Ne retragem într-o parte și discutăm fleacuri. Din când în când, trag cu privirea prin sală. Fetele s-au strâns ca și noi, vorbesc și se amuză. Cele din clasele mari sunt numai bune de măritat, cum zic țăranii noștri. Eu nu-s de nasul lor, sunt prea distante și înconjurate de băieți înalți. Atmosfera se încălzește și noi glumim, ca să ne facem curaj. Unul zice că poți merge la o fată și o întrebi: „Domnișoară, dansați?”. Dacă răspunde că da, o întrebi: „De mult?”. Dacă stă jos și se ridică, îi iei tu locul și îi spui că te dor picioarele. Ne amuzăm, dar niciunul dintre noi nu ar fi în stare de așa ceva. Ar fi prea de tot…

Băieții și-au reluat instrumentele, pe care le acordează câteva minute. Urmează un răpăit de tobă, pentru un anunț important. Se face liniște, iar la microfon se anunță:  „Dame tangou!”. A început un tangou foarte cunoscut și devenit șlagăr. Fetele s-au pus în mișcare și primele perechi dansează. Mă las furat de priveliște și urmăresc cum băieții sunt cei invitați la dans. Îmi place ordinea astfel inversată.
Nici n-am observat-o când a sosit în fața mea. M-am trezit din contemplarea ce mă furase și răspund stingherit că dansez. Ea a întins mâna și eu, timid, cu stângăcie, am prins-o de vârful degetelor, gata să-mi scape. Nu îndrăznesc să o apuc mai bine. Atingerea aceasta mi-a ascuțit simțurile, pentru că-i prima dată când am ocazia să țin o fată necunoscută de mână. Ne tragem în centrul sălii și ne mișcăm în ritmul muzicii. O privesc pe furiș, apoi acumulez curaj și-o privesc direct în ochi. E curios că nu mi se pare străină, parcă seamănă cu cineva cunoscut. Mă observă și-mi zâmbește.
Mă cheamă Irina.
– Pe mine, Fane. Așa mă strigă băieții.
– Ai mai fost la dans?
– Aici, nu.
Am mințit un pic. Realizez că dansez pentru prima oară în public. Mă fâstâcesc puțin și încurc pașii. Îi cer scuze.
– Nu-i nimic, mă încurajează fata.
– Dansezi foarte bine, Irina!… Îi accentuez numele.
– Mă flatarisești, Ștefane!… Mă privește deschis și direct.. Eu am să-ți spun Ștefan, nu cum te alintă colegii. O.K.?!
O.H… răspund eu și ea se miră.
– Ce înseamnă O.H.? Asta n-o știu.
– Oceni harașo!
Izbucnește într-un râs cristalin, neprefăcut. Nici urmă de stinghereală, parcă ne-am cunoaște de mult timp. În jur este multă animație și, culmea, toți vorbesc între ei.
– Și tu dansezi bine, Ștefane! Ne potrivim la dans.
E rândul meu să zâmbesc măgulit. Era gata să mă încurc, dar mă redresez rapid. În acordurile finale înregistrez mecanic spusele ei.
– Dacă ți-a făcut plăcere, poți să mă inviți și tu. Nu-mi place să dansez de fiecare dată cu altcineva.

Reîntâlnesc colegii și fiecare este marcat în felul său. Horia credea că nu se mai termină calvarul, pentru că l-a sufocat o domnișoară durdulie și mai înaltă ca el. Zaharia este aproape sigur de un „agațament”. Eu nu divulg nimic, nici nu știu ce să cred. Muzica a reînceput și băieții se foiesc. Intru în alertă. Fetele pândesc, trăgând ocheade. Inima-mi bata strașnic. Apare Gigi la timp și mă înghiontește:
– Hai, ce aștepți!
Îmi fac curaj și pornesc spre grupul fetelor, dar n-o văd pe Irina. Câteva perechi de ochi sunt ațintiți asupra mea. Mă îmbie sau mi se pare. Sunt speriat și vreau să mă întorc, dar o zăresc în ultima clipă, așezându-și flaneaua pe spătarul scaunului. Cineva se îndrepta către ea și am crezut că o pierd. În aceeași clipă am fost lângă dânsa.
– Of, te pierdusem!…
O prind de mână. De data asta simt o mânuță fină și delicată în laba mea de urs. Mi-e frică să o strâng.
– M-am eschivat intenționat și mi-am făcut de lucru până te-ai hotărât. Nu de alta, dar am un coleg care mă plictisește îngrozitor. La o reuniune, i-am spus și lui că aș dori să dansăm mai mult împreună. A fost de acord, dar a înțeles greșit și mă considera proprietatea lui. Eu țin însă prea mult la independența mea.
Dansăm fără nici-o urmă de crispare. Îi urmăresc fața care devine când serioasă sau indispusă la trăirea cuvintelor, când radioasă, cu ochii mari strălucitori – ferestre luminoase ale sufletului. Muzica țese o vrajă ireală. Mi-e teamă că trăiesc un vis din care mă voi trezi dezamăgit.
– Hei, hei!… Unde-ți zboară gândurile?
Tresar și zâmbesc spășit.
– Credeam că visez și nu voiam să mă trezesc…
Am spus sincer, pe negândite.
– Hoțule, să cred că-ți place în compania mea?! Te previn că sunt o fire dificilă. Cel puțin așa îmi spun părinții, mai ales mama. Așa sunt eu, cam voluntară și vreau să fiu egala tuturor. Îmi place să gândesc cu capul meu, să cunosc viața așa cum e, nu fardată de alții. Eu vă admir sincer pe voi, cei de la profesională. Spre deosebire de noi, care avem toată ziua numai lecții, voi munciți și învățați. Colegii mei își dau aere de superioritate, susțin că-s mai citiți. Eu, poate greșesc, le spun de cultura noastră obținută ca într-o seră. Îi contrazic și nu le convine. Iartă-mă. am început să bat câmpii! Tu ce zici?
– Eu vă invidiez pe voi, pentru că aveți posibilitatea să urmați liceul direct, nu pe ocolite. Acest ocol înseamnă trei ani, un handicap greu de remontat în viață. Te-am ascultat cu atenție, și-n unele privințe ai dreptate. Într-un an de profesională am învățat foarte mult pentru viață. Am simțit cum devin, încet și sigur, alt om. Programul din cămin, ca la armată, mediul cu tot felul de oameni așa de diferiți, totul contează.
A început un vals cântat și de noi la subsol. Ne potrivim de minune. Multe perechi au abandonat și avem spațiul de manevră. Intrăm în combinație cu încă două perechi. Am pus stăpânire pe o parte din sală și ne legănăm pe valurile muzicii. Perechile se urmăresc un timp, apoi trecem unii pe lângă alții, urmând același traseu. Orchestra cântă cu foc, prelungind revărsarea de sunete pentru plăcerea lor și a noastră. Ne mobilizăm exemplar, mai ales eu, pentru că ea zburdă pur și simplu. Nici nu o simt când facem piruetele în pas săltat. Are grație în mișcări și sunt sigur că spectatorii au ce să admire. Ne privim țintă în ochi, ca să ghicim continuarea dansului și o facem mai ceva ca într-un spectacol pe scenă. Când muzica încetează și ne oprim, încep aplauze frenetice. O conduc la loc, în admirația celor prezenți. Se anunță pauză.
– Stai puțin, te rog!
Cum aș putea pleca, dacă ea m-a rugat să rămân? Își aruncă flaneaua pe umeri. E îmbujorată de efort și îi stă atât de bine!

Îmi face semn să o însoțesc și mă supun imediat. Pe hol este multă animație, un du-te-vino necontenit. Se oprește lângă perete și caută țintă în ochii mei. Mă fascinează, dar nu-mi feresc privirea.
– Se pregătește un concurs, „Cine știe, răspunde”, la nivelul orașului, pe teme de literatură. Participă și tu, te rog!
– Păi, păi…
M-a luat prin surprindere și nu știu ce să-i răspund. Aș vrea un timp de gândire, ca să mă hotărăsc.
– Te-am rugat, nu te codi și primește! Îți fac rost de bibliografie și, dacă vrei… ne ajutăm amândoi.
Dacă ne ajutăm, înseamnă că ne revedem. Ar fi un motiv bun să ne întâlnim.
– Bine, primesc.
Irina nu-și poate stăpâni un ura! scurt, copilăresc. Mă trage cu forța după ea și eu nu mă împotrivesc. Am intrat în horă și acum trebuie să joc. Am ajuns în dreptul unei uși și mă pierd cu firea când citesc: „Cancelarie”. Bate de trei ori, deschide și mă invită înăuntru. La capătul opus, un bărbat ne privește întrebător pe deasupra ochelarilor fumurii.
– Tovarășe diriginte, și el vrea să participe la concursul de literatură.
Se ridică de la masă un bărbat masiv, lat în spate și se apropie de mine. Întinde mâna.
– Mă bucur că dorești să participi. Mă numesc Husar.
– Ocheșeanu… Răspund destul de emoționat de modestia acestui om mare. Sunt de la profesională.
– Mi-am dat seama. Eu și Irina avem o părere bună despre voi. Atunci, hai să te înscriu. Deschide un caiet. Așadar, Ocheșeanu…
– Ștefan, continui eu.
– Bine, Ștefane! Irina o să-ți dea bibliografia și o să-ți spună modul cum se desfășoară. Ea a mai participat și știe.
La despărțire, ne strânge mâinile cu aceeași curtoazie și ne urează succes în pregătire. Am ieșit pe hol. Pauza nu s-a terminat și grupurile se întrețin zgomotos. Ici-colo, câteva perechi discută tete a tete. Ne oprim aproape de intrarea în sală Ne privim.
– De când ne cunoaștem, Ștefane?
– Îmi pare că dintotdeauna, Irina!
– Asta-i și impresia mea.
În câteva secunde îmi trec prin minte atâtea gânduri. Mi-am imaginat adeseori întâlnirea cu o fată. Construisem multe scenarii, dar niciunul așa de simplu, ca cel trăit acum. Zâmbesc acestor gânduri și Irina mă prinde.
– Ce mi se pare curios e să descopăr la tine stări comune cu ale mele. De exemplu, cum ai făcut adineauri. Vorbești cu mine, iar gândurile îți completează discuția. Așa-i?
Ezit să-i răspund imediat. Iar mă las purtat de gânduri. Ce-i curios e că și-a dat seama sau poate crede că-mi aleg cuvintele. Când eram mic și făceam o năzdrăvănie, nu o recunoșteam de la început. Mă încurcam de cele mai multe ori în ghemul încâlcit al minciunilor, încât povestea se încheia cu o pedeapsă. Am continuat multă vreme, în ciuda evidenței că „minciuna are picioare scurte”. Mă lua gura pe dinainte și trânteam „perla” fără să gândesc. Într-o zi, m-am decis să o termin, dar ceilalți își pierduseră speranța. Am făcut un legământ intim că, orice-ar fi, trebuie să spun adevărul și numai adevărul. Înainte de a vorbi, trebuia să mă gândesc câteva clipe. Așa m-am dezbărat de obicei, dar multă vreme cei din jur îmi suspectau ezitarea cu care dădeam răspunsurile.
– Ai dreptate, cred că ne asemănăm. M-ai întrebat la ce m-am gândit. Dar câte nu mi-au trecut prin minte! De pildă, mi-am imaginat în fel și chip cunoștința cu o fată, conversația cu ea. Simplitatea și firescul întâlnirii noastre o asemăn cu regăsirea unei persoane de care m-am despărțit un timp. Nu realizez că până acum o oră nu știam de existența ta.
– Și eu gândesc la fel. Sunt multe lucruri pe care nu mi le pot explica, deocamdată – poate cu timpul, dar asta nu contează acum. Cert este că simțurile noastre cunoscute și necunoscute ne orientează extraordinar. Cum ați apărut în ușă, patru-cinci deodată, te-am ales pe tine. N-am avut nici cea mai mică îndoială, când te-am invitat la dans. Coincidența a fost acel dame tangou, altfel cine știe?! Să nu crezi că mi se întâmplă des. Ți-am zis de băiatul acela? De la început am avut o reținere și ea s-a confirmat la primul dans. A fost un chin cât am rămas la reuniune. La început, am dat dovadă de bună creștere, apoi am fost rece, distantă, credeam că o să-și dea seama, dar ți-ai găsit omul. A doua zi m-a căutat în clasă și eram disperată. Culmea este că-i cunosc părinții, oameni drăguți și înțelepți, dar el?
Irina e supărată și caută încuviințarea în ochii mei. Răspund de data asta fără să mai stau pe gânduri.
– Eu prefer să mi se spună adevărul de la început, delicat sau dur, nu contează, dar să pricep.
Furați de conversație, n-am observat că holul s-a golit. O pereche întârziată trece pe lângă noi. Băiatul de la liceu îmi face un semn discret și complice. O întreb dacă vrea să intrăm, dar face un gest de refuz.
– Vorbește-mi despre tine. Stai la cămin, nu-i așa?
– Așa-i…
Îi explic de ce am râs când a zis „nu-i așa”, povestindu-i de domnul Secu. Ea se amuză.
– Îmi place cum povestești. Ai haz! Și graiul tău îmi place. Nu ești ardelean, nu-i așa? Prelungește pe „nu-i așa”, imitând după spusele mele ticul verbal. Râdem amândoi, cu poftă râdem.
– Ai dreptate, îi răspund după ce ne-am potolit, sunt oltean.
Am pronunțat ultimele cuvinte cu accent străin mie. La auzul răspunsului, m-aș fi așteptat ca fata să o rupă la fugă. Nu observ nicio schimbare în felul ei, doar puțină mirare.
– Oltean, zici?! Îmi pare bine, să știi! Ești băiat bun și, pe deasupra, și oltean. Dar nu vorbești cu perfectul simplu?
– Eu sunt din nordul Olteniei. Satele de sub munte se găsesc într-o zonă de interferență dintre Ardeal și sudul țării. Portul popular de la noi este același cu cel din Mărginimea Sibiului. Neamuri de păstori fiind, se întâlnesc vara pe culmile munților sau iarna în transhumanță, când merg cu oile la iernat. Avem rude acolo, iar câțiva veri sunt aici și lucrează în uzină. Asta explică graiul meu puțin deosebit. Te-ai dumirit?
O întreb și râd. Ea râde și mai tare. Are gura fermecătoare, cu dinți frumoși, perfecți. Aștept să mă lămurească din ce pricină se amuză așa de tare.
– O să fim o pereche nemaipomenită, zău! Tu oltean și eu unguroaică…
E rândul ei să aștepte o schimbare la mine, dar nu-i ofer ocazia. Știu că sunt atâtea nații de oameni și tăticul are o vorbă: „Fie ce-o fi, numai OM să fie”. Așa zic și eu.
– Îmi pare bine, crede-mă! Naționalitatea sau locul nașterii nu se văd decât pe actele de identitate, când te legitimezi. Contează doar cum te manifești ca om. Eu nu m-am eschivat că sunt oltean, ți-am explicat graiul meu puțin schimbat.
Expresia feței deschisă și luminată de râsul sănătos de adineauri se întunecă încet-încet. Apoi, instantaneu se însuflețește din nou.
– Îți mulțumesc, Ștefane! Vorbești ca un om cu experiență. O să am multe de învățat de la tine, numai tu să dorești. Aș vrea să mă consideri prietena ta. Dacă aș fi băiat ți-aș propune să fim frați de cruce.
– Dacă vrei, consideră-mă fratele tău de cruce.
– Sunt de acord, fratele-meu!
Ne privim câteva clipe în tăcere. Vorbesc ochii, se împletesc gândurile, inima și-a accelerat pulsul. Mă gândesc că de-acum o să am pe cineva apropiat pe aceste meleaguri. Irina mă surprinde și-n prelungirea gândurilor îi spun tare:
– Poți să te bizui pe mine, Irina!
– Și tu, Ștefane!
Imediat mă fulgeră un gând și îi spun tare:
– Vreau bibliografia în seara aceasta, să văd despre ce-i vorba. Pare surprinsă, dar se hotărăște.
– Atunci, hai înapoi!
În fașa ușii de la cancelarie îmi face semn s-o aștept. Apare destul de repede, cu hârtiile în  mână.
– Poftim. Asta-i lista cu bibliografia și aici ai regulamentul concursului. Prezentator va fi tovarășul diriginte, care este un om fenomenal. M-a obligat să mă înscriu. „Pentru binele tău, mi-a zis, trebuie să citești mult în copilărie și adolescență, ca să acumulezi cât mai mult din tezaurul spiritual al umanității. Nu-ți ajunge o viață de om pentru asta”. Mi-a spus el mai multe, dar în esență, ce ți-am reprodus eu. Apropos, „ceea ce” se scrie cu doi de „e” și despărțit? Astăzi am avut o lucrare și așa am scris.
I-am confirmat că a scris bine. Mi-a mulțumit pentru precizare și eu m-am bucurat că i-am fost de folos.
– Ștefane, eu în zilele de marți și joi merg la biblioteca orașului, de unde împrumut cărți sau citesc în sala de lectură. Dacă reușești, vino ca să vorbim despre concurs. Te aștept între orele trei și patru.
– Nu promit, dar încerc să fiu acolo. Îți dai seama că abia aștept întâlnirea.

Irina își privește ceasul. Este ora când se încheie reuniunea și chiar auzim acordurile marșului. În câteva minute, holul se umple de larma năvalnică a tinerilor.
– La revedere, Irina!
– Servus, Ștefane! Te aștept, să știi…
Apar colegi mei, în frunte cu Gigi. Toți sunt entuziasmați de cum a trecut timpul. În autobuz este aglomerație și stăm în picioare. Gigi se apleacă, și-mi șoptește la ureche:
– Te-ai înscris la concurs, așa-i?
– De unde știi?, întreb foarte mirat.
– Treaba mea, am și eu antenele mele. Nu pricep cum a aflat. Îi spun că va trebui să merg la bibliotecă în cursul săptămânii și o să am nevoie de învoire.
– Nu-ți face probleme, de asta mă ocup eu. Tu trebuie să te pregătești serios, că ne reprezinți școala. Să arătăm și noi de ce suntem în stare!
Are dreptate Gigi, e foarte important pentru noi să dovedim „baftișilor” de la liceu că nu suntem mai prejos ca ei. Nu se poate să mă fac de rușine, dacă am cărțile și mă pregătesc cum trebuie. Căldura îmi arde obrajii și o emoție lăuntrică mă cuprinde când, nevăzut de nimeni, închid și deschid mâna în care s-a cuibărit, plăpândă și delicată, mâna ei. Gândurile despre concurs revin și realizez că nici măcar nu știu când are loc.
– Gigi, când are loc concursul?
– Data nu a fost stabilită, dar nu mai înainte de două luni. Răsuflu ușurat, dar mă avertizează: timpul zboară, iar tu ai de consultat atâtea cărți. Te vom ajuta și noi…
Nu prea înțeleg cum or să mă ajute, dar nu-mi pasă acum. Dumnezeule mare, ce după amiază extraordinară, ce eveniment important am trăit și zău, așa ceva nu se uită! Mi se derulează în minte scene petrecute în compania ei și-i aud vorbele în clar. Vocea are un timbru plăcut. N-aș fi bănuit că-i unguroaică, după cum vorbește și mă gândesc la pedagogul nostru, care stâlcește cuvintele. Bravo ei dacă știe și o altă limbă, îi  admir foarte mult pe cei care sunt poligloți.
La cămin am dezbrăcat hainele împrumutate, care mi-au fost martore la o poveste atât de frumoasă. Până astăzi nu mi-am pus problema ce îmbrăcăminte port, dar de-acum încolo am s-o fac. Am să-l rog pe Gigi să mă ajute, că el se pricepe la toate.
Colegii au aflat că voi participa la concurs. Recunosc „mâna” lui Gigi, care se străduiește să-mi creeze o atmosferă favorabilă. Toți au încredere în mine și mă încurajează permanent.

Citește și:

Introducerea în proiect :) – Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul I: Adio, copilărie!

Capitolul II: Deziluzie și speranțe

Capitolul III: Nevoia de prieteni

Capitolul IV: Fascinația ineditului

Capitolul V: Oameni și oameni

Capitolul VI: Unele superstiții se adeveresc

Capitolul VII: Revelație la castel

Capitolul VIII: Retrăind copilăria

Capitolul IX: Lauda face minuni

Capitolul X: Ura, și la gară!

Capitolul XI: Obiceiuri de iarnă

Capitolul XII: Expediție cu peripeții

Capitolul XIII: Vacanța mare

Capitolul XIV: Început de idilă

Capitolul XV: Confesiuni

Capitolul XVI: Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul XVII: Aventură de Paște

Capitolul XVIII: Emoții în concurs

Capitolul XIX: În numele prieteniei

Capitolul XX: Riscurile meseriei

Capitolul XXI: Noapte de neuitat

Capitolul XXII: Florile recunoștinței

3 comentarii

  1. Frumosii ani de liceu au trecut ca un vis si, din cand in cand, ne produc emotii care fac sa vibreze sufletul … amintiri, amintiri!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *