XII. Expediție cu peripeții

Vacanța a rămas o amintire. Doamne, cum trece timpul! Nici nu realizez scurgerea zilelor, pentru că programul este încărcat și se desfășoară non-stop. Doar începutul și sfârșitul de săptămână au rămas puncte de reper. Intervalul dintre sâmbăta după masă și duminica seara este timpul nostru privat, pe care fiecare și-l petrece cum poate mai bine. Când nu se organizează activități în școală, suntem lăsați în libertate, dar foarte rar se întâmplă ca cineva să umbrească renumele școlii. Dacă se petrece totuși un incident, lumea judecă și caută circumstanțe atenuante pentru făptaș. Sancțiunile primite de vinovați sunt mai ușor de suportat, decât atitudinea de respingere a colegilor.
A trecut anotimpul friguros și au venit zilele frumoase, cu soare strălucitor și o natură feerică, ce te îmbie cu farmecele ei. Proiectele pentru fiecare duminică le facem din timp. Eu sunt bucuros că avem prilejul să cunoaștem oameni și locuri. Un pretext de a vizita Valea Jiului ni-l oferă meciul de fotbal dintre Jiu Petroșani și Steaua București, noul nume al faimoasei echipe Casa Centrală a Armatei (C.C.A). O simpatizez de când am auzit de fotbal. Prin clasa a patra îi cunoșteam formația, din prezentările crainicului Ion Ghițulescu, pe care îl imitam, stârnind hazul celor din jur.
Sâmbătă după program am făcut ultimele pregătiri. De la cantină am luat hrană rece pentru cei cinci membrii ai expediției: Gigi, Valerică, Marian, Marin și eu. Este pentru prima dată când ne-am propus o deplasare atât de lungă și va fi musai să folosim mijloace de transport, iar acestea costă. Pe noi nu ne ține punga să cumpărăm bilete, ca să nu ne facem griji, așa că rămâne să ne descurcăm la fața locului.
În gară umblăm de colo-acolo, ca să găsim soluția salvatoare. Un marfar staționează, așteptând semnalul de plecare. Mecanicul coboară din locomotiva cu aburi și noi îl acostăm imediat. Aflăm că vagoanele trebuie să ajungă în această noapte la Petroșani. Din vorbă-n vorbă deducem că este microbist, fiind nelipsit de la meciurile „Jiului”. Îi dezvăluim intențiile noastre, iar el ne sugerează că s-ar putea călători într-o cabină aflată la capătul unui vagon, dar cu atenție, pentru a nu fi văzuți de însoțitorul garniturii. N-am așteptat și alte variante și ne-am cuibărit într-o astfel de cabină. Trenul s-a pus în mișcare, călătoria a început bine și suntem bucuroși că am găsit această rezolvare. Rămân surprins văzându-i pe Valerică și pe Gigi fumând.
Gigi mă lămurește că o face așa, cu ocazia excursiei. Trage fumul în piept, înseamnă că-i fumător în toată legea. Mă miră faptul că nu l-am văzut până acum cu țigara în gură. Eu nu m-am apucat, cu toate că sunt mulți care se prostesc. Am evitat compania lor, pentru că vreau să-mi țin un legământ. L-am făcut mai mult cu mine însumi și asta după o discuție avută cu tata. El mi-a zis: „Băiete, ascultă-mă puțin, vreau să-ți spun ceva în legătură cu acest obicei păcătos! Uită-te la mine! Fumez de la șaisprezece ani și vezi ce tuse tabagică am?”. L-am văzut de multe ori când îl apuca criza. Credeam că se rupe ceva în el. Se înroșea la față și ochii îi lăcrimau de efort. „Îi buruiana dracului!… Îți place cum arăt când n-am țigări?!”. S-a întâmplat să-l văd de câteva ori. N-are astâmpăr, umblă ca un leu în cușcă și întoarce casa pe dos. Poate-poate găsește un rest de țigară uitat pe undeva. Tună și fulgeră el, omul bun și echilibrat. „Am ajuns să depind de tutun… Boală în oase și bani arși, cu asta te alegi! Ar fi bine să nu te apuci, că te obișnuiești și nu-l mai lași cu una cu două. Acolo, departe de noi, tu hotărăști…”. Poate s-ar fi bucurat dacă-i promiteam că-i urmez sfatul, dar am ezitat. N-am zis nimic, dar în sinea mea am făcut un legământ prin care am hotărât să-i respect sfatul. Eram conștient că voia să mă ferească de răul care l-a subjugat pe el.
Marfarul s-a oprit în stația Subcetate, în apropierea munților. Aici, înserarea a cuprins mai devreme împrejurimile. De la distanță, clădirile din gară par niște basoreliefuri ieșite din versantul împădurit al dealului din spate. L-am înconjurat pe simpaticul mecanic, care ne ține companie. Este un tip înalt și subțire ca trestia. Salopetele sunt curate, iar tenul creol pare mai închis din cauza mustății negre, tăiată în coadă de rândunică. E pus pe glume și râde din toată inima, dezvelind albul dinților mărunți și regulați. Conchide:
– Vă las aici. Mă înlocuiește un coleg, așa că vă sfătuiesc să aveți grijă, să nu vă prindă nenea frânarul, că vă dă jos. Mai bine vă urcați într-un vagon gol, cu lateralele înalte și stați liniștiți.
Escaladăm pereții unui vagon și nimerim într-o ladă imensă. Nu se zărește decât partea unui dreptunghi de cer, unde câteva stele au înflorit sfioase. Trenul aleargă cu toată viteza către munți. Veselia molipsitoare de la început s-a potolit. Un soi de prevestire sumbră și-a făcut culcuș la inimă. Din podeaua vagonului, apoi de prin toate ungherele năvălește întuneric dens și friguros. Tovarășii mei dispar înghițiți de beznă, încât abia le ghicesc fețele vineții. Locomotiva trage din greu în pantă și gâfâie sacadat: „Fa-ta ta-tii, fa-ta ta-tii/ să nu te calce vreo roată/ că pătimești viața toată/ fa-ta ta-tii, fa-ta ta-tii…”. La intervale scurte de timp slobozește vălătuci de aburi, răscolind văile încremenite. Purtați de curent, aburii se condensează în răcoarea nopții și o burniță deasă cade peste noi.
Marfarul a oprit într-un defileu și auzim pașii ceferistului, care ciocănește la roțile vagonului. Printr-o crăpătură zăresc pendularea felinarului. Rămânem înlemniți, când auzim semnalul de plecare dat din cabina vagonului nostru. Un șuierat prelung, sfâșietor și garnitura se urnește printr-o smucitură puternică. Răcoarea mă pătrunde tăioasă, dinții îmi clănțănesc și mă strâng mai bine în pardesiu. Dacă n-ar fi nenea frânar la câțiva pași de noi, aș alerga să mă încălzesc.
Locomotiva sună de câteva ori prevenitor, își domolește viteza, dar nu se oprește. O perdea neagră, opacă, cade brusc peste ochi. Niciunul dintre noi nu și-a amintit de tunele. Zgomotele puternic amplificate terorizează auzul, ochii mă ustură și respir anevoie. Mă ghemuiesc aproape de podea și aștept să iasă trenul din tunel, ca să avem aer. Deziluzie. Din cauza curentului, fumul nu apucă să se risipească și stă împachetat în vagon. Urmează alt tunel și mă gândesc că sunt destule. Mi-am pus batista la gură și nas ca să filtrez aerul, dar degeaba, mă sufoc. Mă dor picioarele, dau să mă ridic, dar oxigenul neîndestulător și sufocant mă obligă să revin la poziția inițială. Valerică bolborosește ceva enervat. Îl întreb ce spune, și-l aud că zice: „Așa-mi trebuie, m-am luat după voi, ca să mor pe aici”.
Ultimul tunel este și cel mai lung, nu se mai termină. Mi-am pus pardesiul pe cap și număr în gând. Secundele s-au dilatat nefiresc de mult. Cineva se agită destul de tare, ca să ne dea de gol. Recunosc vocea tânguitoare a lui Marin: „Îmi curge sânge din nas!”. Valerică îi răspunde, hârâind cuvintele: „Mie îmi pocnesc timpanele…”. Gigi n-a vorbit deloc și mă mir că tace. După mai multe sute de metri de la ieșirea din tunel, aerul se primenește și răsuflăm ușurați.

Coborâm în triaj, nu mai avem răbdare să ajungem la gară. Unde și unde luminează câte un bec. Nouă nu ne ajunge aerul curat ca să ne revenim. Am primit o lecție pe care ar fi bine s-o ținem minte, pentru că prea desconsiderăm natura și n-avem grijă de elementele esențiale: aerul și apa.
Este aproape de miezul nopții și hotărâm să dăm o raită prin oraș. O pasarelă pietonală traversează liniile ferate. De sus privesc panorama nocturnă a gării. Am pornit-o pe strada principală, către centrul orașului. Întunericul ascunde multe din aspectele acestei urbe, așa că nu pot să-mi fac o idee de cum arată.
Ne oprim în fața restaurantului „Minerul”, de unde răzbate o muzică atrăgătoare. Prin perdele se văd perechile care dansează. Gigi se hotărăște să intre, ca să ia pulsul localului. Din stradă se pătrunde printr-un antreu puțin luminat. Observ că cei de la mese, apoi dansatorii, se întorc către ușă, privesc într-acolo. Gigi iese rapid și întreabă speriat:
– Ce s-a întâmplat?! Parcă l-au văzut pe dracu gol…
Îl privim, apoi îl tragem lângă un stâlp cu bec. Începem să râdem cu gura până la urechi. Gigi se enervează:
– Râdeți de mine, pentru că nu vă vedeți pe voi!
Ne uităm unul la altul și râdem în hohote.
– Parcă suntem negri din Africa, constată Marian. Doar dinții și ochii ne luminează fața…
N-am găsit apă prin apropiere, așa că ne frecăm cu batistele sau căptușelile de la haine. Negreala de pe obraji s-a dus, dar mâinile rămân tuciurii, urâte.
Intrăm în șir indian. Ne simțim cu musca pe căciulă, dar nimeni nu ne bagă în seamă. Ne așezăm la ultima masă de la perete, într-un colț. Fața de masă albă-albă contrastează izbitor cu mâinile noastre negre. Le ținem sub masă și nu le scoatem decât atunci când suntem siguri că nu ne vede nimeni. Apare chelnerul, un brunețel cu mustața subțirică.
– Ce doriți? Ați ajuns cam târziu și să văd ce pot face…
Comandăm în glumă mâncăruri alese și băuturi fine.
– Ați uitat de chifteluțe sau poate mititei. Atâta a mai rămas la bufet. Restul s-a închis. O spune cu mare părere de rău.
Noi, cu mâinile „la cutie”, îl privim amuzați. Marinică și Valy îl însoțesc și se întorc cu trei mititei și două chifteluțe. Ospătarul ne aduce câte un păhărel de votcă, să meargă mâncarea. Ascultăm muzica și admirăm perechile de dansatori. E minunat că oamenii au posibilitatea să se recreeze. Discutăm și ne amuzăm pe seama aventurii din tunele. Într-un sfârșit, hotărâm să ridicăm ancora.

Ne-am întors la gară pe traseul știut și am intrat în sala de așteptare. Sunt destule bănci libere, dar toate au despărțituri pentru o singură persoană. Greu să-ți găsești o poziție comodă. Se chinuie fiecare cum poate, dar mai greu le este lui Gigi și Valy, cu statura lor atletică.
Din când în când, apare un ceferist care ne dă deșteptarea și ne ceartă că i-am transformat sala în hotel. Îi explicăm că am venit pentru meci și nu avem unde sta, dar pe el nu-l interesează. Ne ține câte o predică moralizatoare și nouă „ne cad ochii în gură”. Îi dăm pace și-l lăsăm ca să-și țină monologul, poate că se plictisește și pleacă. Într-adevăr, iese, iar noi ne căutăm poziția convenabilă și adormim pe loc. Reapare însă individul și încep iar reproșurile. Îl roade invidia că noi dormim și el nu. Amenință cu vocea hodorogită că aduce miliția și o încurcăm. Valerică e pe cale să se înfurie, dar Gigi îl privește din priviri, parcă iar zice: „Nu te pune cu el, că n-o mai termini! Nu vezi că are o idee fixă?!”. Am avut parte de ore lungi, chinuite, pe care ni le-a făcut dumnealui, ceferistul. Când s-a luminat bine de ziuă, am părăsit fără regrete sala de așteptare. Peronul era pustiu, așa că ne-am spălat în tihnă la un robinet. Înviorați astfel, am ocupat o bancă și am pregătit micul dejun. Ne amintim de omul care ne-a chinuit, prilej ca să-i adresăm alte cuvinte grele. Valy ne spune, apropos de ceferiști, că la o ceaprăzărie era următorul anunț: „Confecționăm șepci pentru ceferiști cu fundul roșu!”.
Am ajuns în oraș. Blocurile și casele ne dezvăluie cenușiul așezării miniere. Până la meci ne-am plimbat pe strada principală și-am revăzut restaurantul cu întâmplarea de aseară. Am intrat la un film, apoi am prins o repriză de handbal între studenții din Petroșani, cu cei din Timișoara. Ne place acest joc, pentru că echipa școlii noastre este foarte bună. Avem un coleg de clasă în șaptele de bază.
La stadion nu ne-am complicat, am cumpărat bilete, intrând cu mult înainte de începerea meciului. Am avut timp să întindem o masă pe cinste, din proviziile pe care le avem cu noi. Fotbalul pe care l-am văzut nu ne-a încântat, rezultatul a fost nul, ca și jocul. N-a meritat efortul nostru, vorba proverbului cu „la pomul lăudat”…

Am ieșit printre primii și-am alergat ca disperații până la gară, pentru că cineva a spus că avem tren.
Am ajuns când tocmai s-a dat semnalul de plecare. Ne-am bulucit în urma lui Gigi pe scările vagonului care s-a pus în mișcare. Ne tragem sufletul după efortul teribil pe care l-am făcut, când realizăm că nu avem bilete. Neliniștea a pus stăpânire pe noi. Agitați din cale-afară, l-am rugat pe Gigi să facă ceva. El părea detașat de situație, ca să ne dea curaj, să ne îmbărbăteze.
– Merg să vorbesc cu nașii. Vedeți ce bani mai aveți la voi! Va trebui să-i ungem, că altfel scârțâie…
Am scuturat buzunarele și am strâns tot mărunțișul. Gigi îi numără și mustăcește:
– Nici pentru două bilete nu avem, zice dezamăgit și pleacă apăsat de responsabilitate.
Timpul trece anevoie și nu avem nicio veste. O teamă instinctivă, ca în fața unei primejdii apropiate, ne-a ascuțit simțurile. Plecăm să-l căutăm pe Gigi fără pic de precauție și oricine își dă seama că ceva nu-i în ordine cu noi. Suntem cu adevărat speriați. Îl găsim în primul vagon, abătut și supărat. Spune că nu a rezolvat nimic, n-a găsit înțelegere la controlori. I-au zis că mărunțișul luat de la biserică nu-i suficient.
Suntem în munți și amurgul a cuprins deja împrejurimile. Personalul oprește la un semnal, nu departe de intrarea unui tunel. Marin deschide ușa și ne anunță că suntem după vagonul de poștă. Acesta are, parcă anume pentru noi, cabină la capăt exact ca vagonul marfarului cu care am venit. Ne-am transferat acolo cât ai bate din palme, crezând că am rezolvat stresanta problemă. Ceea ce s-a întâmplat s-a derulat fantastic de rapid. Locomotiva a dat semnalul de atenționare și s-a pus în mișcare. În acel moment am încremenit, văzând piciorul ceferistului trecând din vagonul alăturat, la noi. Am strigat disperat: „Controlorul!” și am sărit pe partea opusă. Marin m-a urmat, dar când să sară a fost prins de umăr. S-a smucit și a scăpat din ghearele omului în uniformă. Pe moment am fost bucuros că am scăpat amândoi, dar am rămas perplex. Marin s-a prins de barele unui vagon și s-a urcat în tren. Atunci am realizat grozăvia nenorocirii mele: noaptea, singur în munți, departe de destinație și fără un ban în buzunar. Cele mai înfricoșătoare scene se derulau fantastic prin minte. Masivele roți își grăbeau cu fiecare clipă rostogolirea. Corpul întreg s-a încordat ca un arc și privirea s-a pironit pe luciul barelor de la o scară. Alerg ca disperatul pe lângă vagon, prind bara și reușesc să pun piciorul pe treapta de jos. Bătăi de ciocan pneumatic lovesc cu putere în coșul pieptului și în urechi. Un bărbat între două vârste deschide ușa și mă dojenește.
– Te urci în timpul mersului, vrei să mori?!
Îi explic hotărât că am coborât puțin, dar trenul a plecat foarte repede. Omul își face datoria și mă avertizează că nu-i de glumit cu urcatul și coborâtul în timpul mersului. Termină de fumat și intră într-un compartiment din apropiere.
Am rămas singur și descumpănit, neștiind ce să fac și cum să procedez. Când suntem mai mulți, tot îi vine unuia o idee salvatoare. M-am resemnat și-mi este indiferent de urmări. Am făcut iar o mare prostie și merit din plin să fiu pedepsit. Cum o vrea Dumnezeu, așa că mă las în voia sorții. Se deschide ușa compartimentului și omul care m-a dojenit îmi face semn. Merg la el și-mi spune să intru, că au un loc liber. Îi urmez sfatul și iată-mă la adăpost. Este cald și nu au lumină, așa că îmi dezbrac pardesiul și-l agăț în cuier. Mă așez și-mi acopăr fața cu el. Mă prefac că dorm, dar număr sacadatul roților. Pe hol se aude gălăgie și pași grăbiți trezesc curiozitatea călătorilor. Înțeleg că ceferiștii caută pe cineva. Ușa se deschide și o lampă portabilă luminează chipurile oamenilor. Dau pardesiul la o parte și fac pe supăratul. Rămân ca trăsnit când recunosc vocea lui Marin:
– Nu-i aici.
– Poate că nu s-a urcat, zice omul cu lămpașul, îi căutăm degeaba…
Cei din compartiment au devenit vorbăreți, își dau cu presupusul și brodează povești năstrușnice. Insul de lângă mine tace un timp, apoi mă întreabă discret:
– Ești ucenic la „Victoria”, așa-i?
– Da, zic eu. Îmi dau seama că bănuiește ceva.
– Precis ai fost la meci?
– Am fost.
I-a fost suficient să se convingă definitiv. A schițat un zâmbet complice, după care mi-a dat pace. Au tăcut și ceilalți. M-am izolat cu gândurile mele și analizez pe toate fețele întâmplarea. Cel mai bine era să fi așteptat controlorul să hotărască el în privința noastră. Ce avea să ne facă? Ne certa, iar în cel mai rău caz, dar nu cred că-l lăsa inima, ne dădea jos din tren. Aș fi evitat să cobor și să urc în timpul mersului. Are dreptate nenea de lângă mine, care m-a certat și povățuit ca pe copilul lui. Mi se face frică la gândul, „Doamne ferește!”, că se putea întâmpla ceva rău. Simt o moleșeală prin corp, apoi niște frisoane care mă zgâlțâie involuntar. Norocul meu că stau jos, este întuneric și nu știe nimeni ce-i în inima mea. Am ațipit, iar scene de vis, rupte de realitate, mă poartă aiurea. Am simțit mâna pe umăr și mi-am revenit imediat. „Gata, m-au prins!”. Stau cu ochii închiși, ca să deslușesc semnificația gestului. Îmi dau seama că nu-i rău-voitor. Deschid ochii și-l văd pe vecin aplecat spre mine.
– Pregătește-te! Trebuie să cobori.
Mi-a revenit inima la loc. Îi mulțumesc și el răspunde cu un zâmbet nostalgic. Coridorul e plin de navetiștii care intră în tura de noapte. Cobor și aștept să se golească peronul. Îl zăresc pe Marin retras într-o parte și merg la el.
– Ce-am pățit, frățioare! Unul mă consola și-mi zicea că mă bate ca pe copilul său când face trăsnăi…
Are urechile roșii ca pătlăgica și pe obraji păstrează încă urmele palmelor.
– M-au plimbat prin vagoane ca să vă recunosc. Doar pe tine te-am văzut. Să știi că ceilalți n-au urcat.
Așa a fost. Ei au ajuns abia dimineața, după o călătorie de pomină. Ne-au povestit peripețiile demne de un film de aventuri. Cum de nu erau în tren? Eram curioși să aflăm. Ei au coborât când ceferistul a încercat să-l oprească pe Marin să nu-și rupă gâtul. Mi-l închipui cât de nervos a fost când a rămas singur. Poate că de aceea s-a răzbunat pe bietul Marinică, care a trebuit să încaseze porțiile tuturor.
Gigi, Valerică și Marian au trăit o adevărată odisee. Au fost somați de paznicul de la tunel și reținuți până a venit un echipaj al poliției. Noroc cu aceștia, orice s-ar spune despre ei. Le-au oprit un camion care i-a dus cincizeci de kilometri. Un timp au mers pe jos, până când un șofer milostiv i-a adus în oraș. La ora cinci dimineața au ajuns la cămin. Erau nedormiți, frânți de oboseală, dar mulțumiți și conștienți că orice distracție costă. Poate că prețul acesteia a fost cam pipărat, dar tocmai în asta constă farmecul care dă sarea și piperul aventurii.

Citește și:

Introducerea în proiect :) – Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul I: Adio, copilărie!

Capitolul II: Deziluzie și speranțe

Capitolul III: Nevoia de prieteni

Capitolul IV: Fascinația ineditului

Capitolul V: Oameni și oameni

Capitolul VI: Unele superstiții se adeveresc

Capitolul VII: Revelație la castel

Capitolul VIII: Retrăind copilăria

Capitolul IX: Lauda face minuni

Capitolul X: Ura, și la gară!

Capitolul XI: Obiceiuri de iarnă

Capitolul XII: Expediție cu peripeții

Capitolul XIII: Vacanța mare

Capitolul XIV: Început de idilă

Capitolul XV: Confesiuni

Capitolul XVI: Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul XVII: Aventură de Paște

Capitolul XVIII: Emoții în concurs

Capitolul XIX: În numele prieteniei

Capitolul XX: Riscurile meseriei

Capitolul XXI: Noapte de neuitat

Capitolul XXII: Florile recunoștinței

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *