VI. Unele superstiții se adeveresc

Rămân de multe ori cu mine însumi și gândurile mi se învălmășesc luminoase prin creier. Nostalgia vieții de acasă mă acaparează uneori și amintirile se perindă, tablou după tablou, pe ecranul memoriei. Compun în minte zeci de scrisori pe care le adresz părinților, prietenilor cunoscuților. Mi-e dor de locurile natale și chiar de animalele din curte. Nu ajung să scriu nici măcar o carte poștală și bănuiesc cu câtă nerăbdare așteaptă toți vești. Mă liniștesc printr-o metodă găsită de mine, aceea a gândurilor care nu au nevoie de hârtie și de creion.
Le transmit că m-am obișnuit cu totul, că trăiesc o experiență nouă, interesantă. Îi liniștesc ca să nu-și facă griji în privința mea. La cantină mănânc întotdeauna tot ce ni se dă, fără mofturi. Nu trăiești ca să mănânci, ci mănânci ca să trăiești, cum a zis cineva. Sunt ascultător, primul care mă anunț când se apelează la noi. Așa cum m-ai învățat mata, tăticule! Știu să-mi cos ciorapii, nasturii, să-mi spăl o cămașă, să fiu mereu curat, așa cum m-ai povățuit, mămico! Să aveți încredere în mine, că n-am să vă fac de rușine.

Omul este o ființă socială cu o putere de adaptare excepțională. La cantină și-n alte împrejurări nu mai observ la băieți timiditatea de la început. Privindu-i, mă minunez de naturalețea lor și-mi pare că fiecare e la locul lui.
La masă m-am nimerit cu Mihai, coleg de clasă, care-i de loc de prin părțile Sibiului. Ceilalți doi sunt din anii mai mari. Subiectul aflat în discuție îl constituie selecția care se face pentru fanfara orașului, una dintre cele mai cunoscute din regiune. În fiecare duminică vine pe strada principală, în admirația trecătorilor. Instrumentiștii sunt îmbrăcați cu obișnuitele uniforme și merg în pas cadențat spre parcul orașului. Acolo au o estradă rezervată, o construcție circulară din lemn, cu acoperiș, în jurul căreia se adună lumea. Din instrumentele lor fermecate iradiază căldură sau răcoare, liniște și pace. Când fanfara cântă, uzina amuțește, zgomotele se atenuează până dispar și se aud doar sunetele dumnezeiești scoase de alămurile acestor vrăjitori. O mare onoare va fi pentru cei aleși, deoarece li se deschide perspectiva de a intra în această formație atât de adulată.
Așteptăm felul doi. Din neatenție ating solnița, care se răstoarnă și sarea se împrăștie pe fața de masă.
– Treaba ta, ai s-o pățești!
Mihai mă privește speriat și-mi arată solnița basculată. Pare atât de convins de ceea ce îmi spune, că încep să râd. Îmi zice îmbufnat:
– Nu râde, că-i adevărat! O știu de-acasă…
Ni s-a adus varză „a la Cluj” fierbinte și așteptăm să se răcească. Mă aud strigat și-l văd pe elevul de serviciu făcându-mi semn. Mă ridic contrariat și merg la el.
– Te cheamă directorul.
– Care?, întreb cu glas străin.
– Turlescu.
Aș vrea să mă întorc la masă, dar întâlnesc privirea îngrozită a lui Mihai, care mă compătimește sincer.

Bat la ușă și intru. Directorul este singur și fumează. În birou miroase ca într-o farmacie.
– Tu?, mă întreabă rece, neprimitor.
– Ocheșeanu… M-ați chemat?
– A, da, de la șamotori?!
– Da.
Își amintește, cum să nu-și amintească de mine. Îmi arată un scaun.
– Ia loc, avem de vorbit.
Trag scaunul, mă așez încet și încerc să ghicesc motivul pentru care m-a chemat, dar nu mă duce capul.
– Îți place la noi?
– M-am obișnuit acum.
– Te-ai obișnuit, te-ai obișnuit, te simți ca acasă…
Nu pricep nimic, oare ce vrea să zică?! Ridică vocea puțin dogită și mă priveșe cu ochii întredeschiși, prin rotocoalele de fum albăstrui.
– Poate vrei să te trimit acasă. Asta vrei?
– Eu nu vreau, dar nu înțeleg, nu înțeleg de ce…
– A, nu înțelegi sau nu vrei să înțelegi?!
– Nu înțeleg, chiar nu înțeleg.
– Cum nu înțelegi? Nu tu ai intrat azi-dimineață în dormitor, după ce a fost încuiat? Este adevărat?
– Da, este adevărat.
– Poate vrei să-mi spui ce-ai căutat, dacă nu-s indiscret?
Îi simt ironia în glas, dar nu mă descurajez. Îmi dau seama că mă bănuie de furt.
– Un coleg, zic, Duculescu, s-a plâns că și-a uitat sub pernă o carte și niște bani. I-am spus că am o cheie pe care am găsit-o la uzină și care se potrivește la ușa noastră. M-a rugat să-i aduc lucrurile și i le-am adus.
– Îți dai seama ce-ai făcut? Ai auzit de efracție?!
– Nu.
– Ăsta-i delictul săvârșit de tine și se pedepsește aspru.
În sinea mea, nu mă consider vinovat. Am făcut o faptă bună, ajutând un coleg. Am greșit că am intrat așa, dar una cu alta credeam că se compensează. Văd că nu.
– Părinții, îl aud ca prin vis, ce-s?
– Țărani.
– Așa te-au învățat?
Întrebarea a zdrobit orice urmă de rezistență. Cât a fost vorba numai despre mine, m-am simțit tare. Acum, că-i amestecă și pe ei, m-am muiat ca o cârpă, ochii mi s-au umezit. În gât a apărut nodul și în gură gustul amar. Asta ar mai lipsi, să audă că-s hoț! Ei, care m-au învățat că un capăt de ață dacă nu este al tău, să nu-ți trebuiască. Odată i-am cerut unui copil din vecini mingea de cauciuc. Voiam să mă joc, cât timp el avea treabă. Acasă nu m-au crezut și nu aveau timp să verifice. M-au lămurit că-i mai bine să o duc înapoi, să fie siguri că băiatul lor nu a făcut o prostie. Iar acum? Parcă ghicindu-mi gândurile, directorul zice:
– Trebuie să anunțăm părinții, n-avem ce face!…
Zăgazul lacrimilor s-a rupt, n-a mai rezistat. Au țâșnit într-un șuvoi fierbinte și m-am simțit atât de mic în fața căpcăunului neîndurător… Îi văd aievea pe-ai mei citind o dată, de două ori, de nouă ori, nevenindu-le să-și creadă ochilor și totuși, hârtia cu nenorocirea poartă ștampila școlii și semnătura directorului. Când se vor dumiri, vor suferi enorm.
Plâng pe înfundate, icnind când și când. Aș vrea să vorbesc, dar nu pot, plânsul de neoprit a devenit umilitor. Direcorul mă privește neutru și-mi face semn să mă liniștesc.
– Bine. Uite, îți dau o șansă. Ștergem cu buretele această faptă urâtă. Cu o condiție însă: dacă în viitor aud ceva rău despre tine, nu te mai iert!
Se ridică, și eu la fel. Se apropie, îmi pune mâna pe umăr și mă conduce la ușă. Urma mâinii mă arde și deslușesc în acest gest puțină tandrețe.