XIX. În numele prieteniei

În anul al treilea avem deja intrat în „sânge” modelul moral al ucenicului ce s-a format în anii anteriori. Ne-am însușit regulile și normele care funcționează aici – atât cele scrise, cât și cel transmise nouă, prin tradiție, de la cei mari. Asta explică în parte coeziunea fantastică a interniștilor. Întâmplările mărunte de peste zi trec înseninând sau umbrind clipele existenței noastre. Prea multă liniște trebuie să-ți dea de gândit, pentru că inevitabil vor apărea și „turbulențele”, că așa-i viața, „are și ușor și greu”, vorba cântecului.
Doamne, vestea cea rea, de care m-am temut, a sosit! Efectul paralizant îmi întunecă mintea și o stare de lehamite mă torturează. Marian mi-a adus știrea, iar eu îl implor să-mi spună că a glumit, că nu este adevărat. Înfățișarea lui dezolantă mă lămurește. Obrajii lui fini, catifelați, i-au devenit aspri și chinuiți.
– Este adevărat, foarte adevărat și o să plece cât de curând.
– N-a reușit să-i înduplece?
– Nici n-au vrut să audă. I-a venit timpul să plece în armată și nu se discută.
Bruma de speranță s-a topit și imaginea celui mai drag prieten o văd neclară. Nu-mi dau seama cum suportă nemeritata soartă, dar sunt sigur că o să joace teatru, mascând furtuna ce-l răvășește. Merg alături de Marian spre dormitor. Șovăielnici ne sunt pașii, când urcăm scările. Prin ușa întredeschisă îl zăresc înconjurat de băieți. Gigi este așa cum mi l-am închipuit: senin și indiferent. Mă strecor binișor până lângă el și ochii lui negri, misterioși, mă învăluie cu frățească duioșie. Încerc să-i spun ceva, o vorbă de consolare, dar apare nodul în gât și gustul amar al nedreptății. Mă lipesc la pieptul său și el mă mângâie înțelegător, sporindu-mi tulburarea. Pentru mine, el a fost modelul pe care doream să-l imit în toate. M-am fortificat în preajma lui, mulțumind norocului că l-am avut coleg. Mă revăd la început, când eram atât de neajutorat și învățam cum se trăiește între oameni. El a scos dintre noi pâra, minciuna, egoismul, înfumurarea, invidia, zgârcenia și alte rele, sădind în locul acestora cinstea, adevărul, modestia, altruismul, generozitatea, respectul… Clasa noastră a devenit un colectiv apreciat în școală și cunoscut în uzină. Fiecare coleg s-a remarcat, unii chiar la nivel de regiune sau țară. O fi fost cum ne-a spus Gigi, că ne-am nimerit băieți buni, dar el ne-a modelat caracterul. Eu îi rămân îndatorat pentru toată viața și mi-am zis că aș fi în stare să fac orice pentru el. Iată-mă acum slab și neputincios să-l ajut în vreun fel… Mă doare despărțirea și mă revoltă nedreptatea ce i se face. Să nu poată termina școala, fie și pentru serviciul militar, mi se pare o măsură inumană. Am citit undeva că murim câte puțin cu fiecare despărțire și înclin să cred că este adevărat, pentru că fiori reci mă scutură numai la gândul acesta. Reazemul meu de nădejde o să plece. Mă obișnuisem ca în orice împrejurare să-i caut privirea care-mi dă încredere și siguranță.
– Hai, liniștește-te! Toate la timpul lor, vorba unui ofițer de la comisariat… Regret că nu termin cu voi.
Atâtea lucruri strâmbe există pe lumea aceasta! Ni se repetă mereu că suntem o generație de sacrificiu. Dar generația războiului cum a fost? Unde sunt garanțiile că se va depăși această situație în viitor? Un topitor de la cubilouri, cam hâtru de felul său, ne prelucrează invers și ne asigură cu exemple că noi luăm dorința drept realitate. Procedăm la nivel de țară, cum au făcut unii la un colhoz. Aveau ședință cu două puncte la ordinea de zi: construirea unui grajd și construirea comunismului. După ce s-a anunțat și celor prezenți, cineva aduce un bilet celui care conducea adunarea. Acesta le spune că a fost informat că nu s-au adus cărămizile, varul și cimentul pentru construirea grajdului, așa că vor trece direct la punctul doi. Tot el ne spune că sistemul socialist a fost inventat de oameni politici, pentru că savanții l-ar fi experimentat mai întâi pe animale. Noi am râs ca de un banc bun, dar el ne-a asigurat că-i al naibii de adevărat. Îl credem că pentru ideile sale a stat un timp la „mititica”. Când îl prindem în toane bune, ne povestește despre locurile detenției – adevărate locuri de exterminare, de unde a avut noroc să scape. Îi afurisește pe americani și englezi, care ne-au abandonat în labele vecinului de la răsărit. Cu armată de ocupație nu le-a fost greu să introducă și la noi modelul sovietic. Dar, cât au spoliat țara? Știe bine, pentru că a lucrat într-o mină de uraniu pentru ei, în condiții inumane. Au găsit și la noi destule cozi de topor, că fără ele era mai greu. Când am fost duși la Hunedoara ca să umplem stadionul pentru întâlnirea cu Hrusciov am văzut și eu vreo câțiva exaltați. Lumea vorbește că-i altfel de om, că nu se compară cu Stalin. O fi, dar se știe că lupul părul își schimbă, dar năravul ba. Singurul bine făcut este că a scos trupele sovietice din țara noastră.

*
***

Gigi și-a pregătit o valiză de lemn cu încuietoare și-mi amintește de fratele meu, când a plecat în armată. La fel s-a întâmplat și aceeași împăcare cu soarta a avut-o. Este și aceasta o experiență oferită gratuit de serviciul militar, o adevărată școală a vieții.
Dormitorul este întunecat și rece. Câțiva colegi ne echipăm în tăcere, pentru că vrem să-l conducem pe Gigi la comisariatul din Hunedoara. Trebuie să fie acolo prezent la ora opt. Îl privesc și mă cuprinde tristețea. Arcuit în față își încalță pantofii, strânge bine șireturile, apoi se ridică în picioare. Trupul i se profilează o clipă, ca o statuie. Scoate ceva din buzunarul hainei, probabil o amintire dragă, pe care o strecoară printre lucrurile din valiză. Marian și Valerică vorbesc în șoaptă, iar Marin și Petrică sunt la spălător. Ne-am învoit doar câțiva din formația care a petrecut atâtea bucurii și necazuri împreună. Am mâncat multă sare laolaltă, vorba unui proverb, ca să ne considerăm buni prieteni. Iar acum vrem să facem ceva în numele acestui nobil sentiment.
Am pornit-o peste deal, urcând cărarea atât de cunoscută din peregrinările noastre. În dimineața aceasta este răcoare și o brumă argintie a împodobit pământul. Dealul seamănă cu un imens glob de sticlă. Valiza am pus-o pe un băț și o ducem câte doi, cu rândul. Ne-am înșirat și mergem fiecare cu gândurile lui.
– O să-mi fie dor de voi!…
Gigi a vorbit încet, dar în liniștea absolută din jur am auzit cu toții. Câte vorbe înlocuiește acest cuvânt atât de românesc: dor!
– Să ne scrii cât poți de repede! Și des să ne scrii!
Valerică a rostit cuvintele pe nerăsuflate, cu vocea rugătoare și tristă. Prinde valiza cu o mână, o aruncă pe umăr și-n câteva minute ajunge departe. Se vede că-i voinic și bine antrenat ca sportiv. A preferat să facă gestul acesta decât să mai vorbească. Are suflet mare și bun. La anul e rândul lui, iar peste un an sau doi vom pleca majoritatea în armată. Până când nu l-am ajuns din urmă, n-a mai vorbit nimeni.
– M-am împăcat cu soarta…
Gigi a vorbit la fel de încet. Ne-am strâns în jurul. Continuă:
– Știți bine că o să mă descurc, nu vă faceți griji. Sunt curios în ce parte de țară o să ajung. Ar fi culmea să mă trimită în Oltenia!, ochii i s-au luminat la acest gând, dar se consolează… Pasărea mălai visează!…
Ce sfaturi așa putea să-i dau eu despre armată, în afară de cele auzite de la alții? Fratele meu a făcut trei ani la grăniceri, pe granița de est și a povestit multe lucruri interesante. A venit cu altă mentalitate despre ordine, disciplină, curățenie… Îmi explica adeseori că în armată executa ordinele și, de aceea, e păcat să tragi chiulul acasă. Fusese într-un centru de dresaj al câinilor și vorbea admirativ despre aceștia, mai ceva ca despre oameni. Prinderea unui infractor relatată de el o povesteam și eu altora, de parcă o văzusem cu ochii mei. Individul încolțit a pătruns într-o casă și a luat ostatici. Soldații și milițienii înconjuraseră casa, dar insul îi amenința că omoară pe cei prinși dacă se apropie careva. Cei de afară nu știau cum să procedeze cu răufăcătorul. Atunci a apărut „Agerime”, un căpitan robust, care avea cu mult peste suta de kilograme, înalt și bine făcut. Trecuse de prima tinerețe, dar se ținea tare. Era vesel, că venea de la nuntă. A aflat ce se întâmplă și enervat la culme a început să înjure și să amenințe: „Ardealul și Bucovina voastră de paparude! Rușine, auziți voi, rușine!”. Avea o voce tunătoare. Atâția oameni reținuți de un oarecine?!… Vorbea și înainta în ogradă. În jur era liniște de mormânt. Când era aproape de scară un geam a sărit în țăndări și omul urmărit s-a ivit, amenințând cu pistolul. Ținea de păr o fetiță schimonosită de spaimă. I-a pus arma la tâmplă. „Nu te apropia că omor fata, auzi?! Te omor și pe tine, auzi?!”. Căpitanul îi vorbea dezarmant de calm: „Omori pe mumă-ta și dacă nu stai blând, te urechesc…!”. Treptele scării de lemn scârțâiau sub greutatea ofițerului, iar el continua să-l certe: „Te sfătuiesc să nu te atingi de nimeni, dacă vrei să-ți fie bine. Nu vezi bre, n-ai nici-o șansă? Ia uită-te!”. Arată pe cei din jur care, prinzând curaj, se apropiau. S-a enervat cumplit și a urlat amenințător: „Până când ai să-ți bați joc de atâta lume?!”. Cu o nemaipomenită rapiditate a ajuns lângă ușa pe care a lovit-o năprasnic cu piciorul, de a sărit din balamale. După câteva clipe s-a ivit cu teroristul prins de guler. Acesta era uluit și cu ochii holbați. Cu respectiva ispravă căpitanul „Agerime” și-a schimbat porecla în renume. A devenit foarte popular în zonă și pentru fapta lui a fost avansat în grad. Admitea, însă, cu franchețe că n-a prea realizat pericolul la care s-a expus, deoarece era încă sub influența „trotilului” consumat la nuntă.
Cât timp am povestit, ceilalți au stat în preajmă. Valerică, încălzit de efort, cere să ne spună și el ceva despre militari. Un comandant de unitate la raportul de luni dimineața a întrebat dacă este cineva care a consumat băuturi alcoolice sâmbătă și duminică. Dacă este, să iasă în față. De teama consecințelor, nimeni nu a îndrăznit. Abia la al treilea apel insistent a ieșit un amărât de soldat și a recunoscut cu regret fapta sa. Comandantul a ordonat sec: „Tu mergi cu mine să ne dregem, iar restul trupei la program. Executarea!…”. Am râs, iar Gigi s-a străduit să ne țină isonul. Au urmat și alte glume, uitând o perioadă de misiunea noastră. Ne-am revenit când, prin rariștea pădurii, am zărit orașul și deodată am devenit rigizi, triști. Gigi a scos o sticluță de votcă, scoate dopul, bea un gât și apoi trece pe la fiecare. Tot el a dat tonul: „Bea, bea, nu te lăsa/ Uită că viața e grea/ Mai dați-le încolo de chinuri și beți/ Viața-i frumoasă, băieți!”. Cu ardoare cântăm, și-n pădure răsună ca un mesaj ecoul: „Viața-i frumoasă, băieți!”.
Se apropie ora la care Gigi trebuie să fie prezent la comisariat. În preajma clădirii sunt adunați mulți tineri, care intră deja în curte. Gigi arată ordinul de încorporare și dispare. Ofițerul de la poartă discută în contradictoriu cu niște tineri, care susțin că armata română trebuia să rămână pe Nistru, că nu trebuia să meargă departe peste graniță. Maiorul, om cu părul alb, întreabă și el de ce a luptat armata română în vest prin Ungaria, Cehoslovacia, Austria? Le-a dat temă de meditație, schimbă subiectul discuției. Îi întreabă dacă au făcut armata. Unul singur a făcut un gest afirmativ. Ofițerul surâde melancolic și se întoarce cu spatele.
După două ore de așteptare, apare Gigi. Privirile noastre îl iscodesc lacome și curioase.
– Am aflat unde merg. Hai, cine ghicește?
Ne dăm fiecare cu părerea, dar nu nimerim. Îi cerem câteva puncte de sprijin. El izbucnește în râs și mutrele noastre mirate îi prelungesc hohotele sonore. Tam-nisam începe să cânte: „Trandafir de la Moldova/ Te-aș iubi, dar nu știu vorba/ Trandafir moldovenesc/ Te-aș iubi, dar nu îndrăznesc…”. La ultimele versuri l-am ajutat și noi. Cu asta ne-a luminat. Așadar, pe lângă imnul oltenilor, îi trebuia pentru experiența lui însușirea unui nou imn. Ne destăinuie că a găsit un militar delegat de la unitatea militară care i-a șoptit localitatea unde sunt repartizați. Necunoscuta care-l torturase în ultimele zile s-a aflat.
Tinerii chemați la oaste se află pretutindeni: în curte, pe scările și terasa clădirii, iar alții afară. Câțiva stau pe valizele lor de lemn și sunt frământați de gânduri. Priveliștea mă indispune.
– Vă este foame, băieți?, Gigi ne întreabă pe un ton vesel. Vă invit la o gustare.
– Unde-ți este valiza?, întreabă grijuliu Marin.
– Acolo, pe terasă. Nu-ți fie teamă că n-o ia nimeni, fiecare o are pe-a lui.
În apropiere se află un bufet, care astăzi este asaltat din toate părțile. Mesele sunt ocupate, așa că ne-am pus la pândă. Marian a și ochit o masă pe cale de a se elibera. Gigi și Valerică aduc pâinea, micii luați direct de pe grătar și muștarul. Eu și Marian am prins rând la bere.
În fața halbelor cu bere și a mititeilor ne-a revenit buna dispoziție. Gigi ne spune gluma cu bărbosul care întreabă ospătarul dacă servește bere la țap. Acesta i-a răspuns: „Da, eu servesc pe oricine!”. Forfota din jurul comisariatului s-a intensificat și un ofițer strigă de mai multe ori adunarea. A sosit momentul trist al despărțirii. Îmbrățișarea cu Gigi sporește mult tensiunea și lacrimile îmi umplu ochii.
Bunul meu prieten dispare în lumea pestriță. Am alergat dintr-o parte în alta ca să-l mai zăresc măcar o dată. L-am zărit într-un târziu și el m-a fixat imediat, căutându-i cu privirea pe ceilalți. Fața lui îmbujorată radia o lumină ciudată. O clipă unică, un instantaneu pe care-l păstrezi tot restul vieții. Câteva camioane cu prelată așteaptă cu motoarele pornite. Au plecat după câteva minute, lăsând în urma lor o imagine deprimantă. Mă copleșește sentimentul trist de zădărnicie în fața destinului. Mă scutur înfiorat, întrebându-mă cum este înțelept să procedez. Trebuie să mă împac cu gândul că uneori soarta este mai presus de puterile noastre. Mă consolează faptul că l-am însoțit până aici și am reținut pentru intimitatea mea clipele acestea petrecute împreună.
Amurgul în depresiunea orașului se lasă devreme, ajutat fiind și de o perdea de nori fumurii ce închid orizontul la apus.
Am pornit-o către gară tăcuți și triști, marcați vizibil de amărăciunea despărțirii. Ne este indiferent când vom ajunge la cămin. Până mâine seară mai este și poate că, între timp, ne revenim din această stare.

Citește și:

Introducerea în proiect :) – Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul I: Adio, copilărie!

Capitolul II: Deziluzie și speranțe

Capitolul III: Nevoia de prieteni

Capitolul IV: Fascinația ineditului

Capitolul V: Oameni și oameni

Capitolul VI: Unele superstiții se adeveresc

Capitolul VII: Revelație la castel

Capitolul VIII: Retrăind copilăria

Capitolul IX: Lauda face minuni

Capitolul X: Ura, și la gară!

Capitolul XI: Obiceiuri de iarnă

Capitolul XII: Expediție cu peripeții

Capitolul XIII: Vacanța mare

Capitolul XIV: Început de idilă

Capitolul XV: Confesiuni

Capitolul XVI: Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul XVII: Aventură de Paște

Capitolul XVIII: Emoții în concurs

Capitolul XIX: În numele prieteniei

Capitolul XX: Riscurile meseriei

Capitolul XXI: Noapte de neuitat

Capitolul XXII: Florile recunoștinței

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *