III. Nevoia de prieteni

Ziua de școală s-a terminat, iar restul timpului a stat sub semnul împărțirii pe meserii… Așa ceva nu se uită!
Amurgul s-a lăsat pe nesimțite. Soarele a dispărut într-o baltă sângerie, ce se revarsă pe coama dealului. A trecut o zi de toamnă deosebit de frumoasă, pe care acasă aș fi petrecut-o la muncile câmpului. Acum sunt aici, pe meleaguri străine și sunt trist, cum n-am mai fost niciodată. Stau pe banca de la intrare și privesc printre ulucile gardului. Băieții din anii mai mari încă se duc la cină.
Lângă mine s-a așezat un coleg, un băiat subțirel și plăpând la trup. Fața-i chinutită de gânduri e fină și delicată, fruntea înaltă și ochii sprâncenați. În vale, în uzină și oraș, s-au aprins becurile. Flăcările de la cocserie luminează un cerc larg în jurul lor. Întunericul se întinde încet și progresiv, biruind atâtea surse de lumină. Din pântecul dealului izvorăște o beznă negricioasă, care răspândește răcoare. Lumina și întunericul se înfruntă în sufletul meu amărât, ca și în natură. Stelele mici și palide sunt reci și distante, nu mă înveselesc ca altădată.
– Mă cheamă Vasile, prietenii îmi spun Lică.
Cuvintele m-au luat prin surprindere și am tresărit. Până acum ne respectasem tăcerea. Poate că îl frământă și pe el aceleași gânduri.
– Pe mine Ștefan, unii îmi spun Fane, doar ai mei mă strigă Fănel.
– Eu sunt moț din…
– Știu, Munții Apuseni… Horea, Cloșca, Crișan, Avram Iancu…
– Așa-i, îmi pare bine că știi.
Ochii i-au devenit expresivi, strălucitori. Se întoarce cu totul spre mine și mă privește direct. Tonul pe care îmi vorbește devine și mai trist.
– La noi, nopțile senine și calde, cum este asta, sunt grozave. Vara, știi, îmi place să dorm în fân… Aici mi-e frică și urât. Mă gândesc să mă întorc acasă. Tu de unde ești?
– Din Oltenia de nord, de sub Munții Parâng sunt. Zonă frumoasă, ca și la voi. Ce-ar zice ai tăi dacă te întorci?
– Nimic. M-ar pune la treabă, că-s atâtea de făcut. Ei au fost de părere să merg la oraș că se câștigă pâinea mai ușor. În sat, din zori până în noapte nu ai odihnă…
Gândește ca și mine. Îl privesc și mi-e drag. Când într-o situație critică, precum a noastră acum, văd unul mai dezolat decât mine, caut să-l îmbărbătez. Eu nu mă întorc. Azi am primit cărțile, așa că am un motiv să rămân. Și, apoi, e Diriginta care m-a lămurit deplin. Are dreptate, viața merge înainte. De ce să nu sper că în viitor va fi bine?
– Ascultă, Lică, situația mea este asemănătoare cu a ta, dar eu nu mă întorc. De fapt, soarta mi-am hotărât-o acasă. Îi povestesc întâmplarea cu ciomagul și creionul. El mă ascultă cu atenție și prinde culoare în obraji. S-a decis, într-un fel.
– Îți mulțumesc. Îmi pare bine că am stat de vorbă cu tine. M-am hotărât, nu plec de aici.

Paznicul urcă spre cantină. S-a făcut târziu, ne ridicăm și plecăm la culcare. În dormitor, paturile sunt făcute, băieții s-au îmbrăcat în pijamale. Unii sunt deja sub pătură, alții vin de la spălător. Ne pregătim în grabă și reușim ca, la ora stingerii, să fim la orizontală. Comentariile continuă, iar Podaru se remarcă prin logica afirmațiilor. Toți îi dăm dreptate, chiar și Vătafu, cel cu legitimație de fotbalist, care este mai mare și e de talia lui.
Apare pedagogul de serviciu, un tip înalt, slab, numai piele și oase. Nu vorbește corect românește și stâlcește cuvintele rău de tot. Mă amuz ascultându-l.
– Gata, baieților… Stingem la voi. Noaptea bună! Răsucește comutatorul și pleacă.
Un timp, se vorbește în șoaptă. Colegul meu de pat este dintr-un sat din Țara Hațegului și se întreține cu altul, dintr-o comună învecinată. Intră în vorbă și alții, și așa aud de așezări ca Baru Mare, Pui, Ohaba, Densuș… cu locuitorii lor numiți momârlani, pădureni. Trebuie să caut pe hartă, ca să văd pe unde se află. Podaru ațipise, dar se trezește.
– Ajunge băieți. Hai, culcați-vă! Continuați mâine.
O liniște pașnică se așterne imediat. Lumina din curte poleiește o parte din tavan, proiectând figuri ciudate. Câinele paznicului latră anemic, fără motiv. Ce lungi mi se par clipele înainte de a adormi?! Iar dimineața mă întreb pe unde au trecut atâtea ore, fără să realizez scurgerea lor…

S-a aprins becul și îmi feresc ochii de lumina albicioasă și înțepătoare. Aș vrea să mai lenevesc, să fur acele clipe dulci, cum făceam acasă, dar apare pedagogul.
– Uite leneșu la ei. N-aude bine? Deștepare la voi!
Forfota a cuprins dormitorul. Paturile sunt aranjate când apare Bota, șeful nostru de dormitor. Le examinează cu un aer de superioritate, dar în final mustăcește satisfăcut.
Programul se derulează ca și ieri, fără probleme, dovadă că suntem receptivi. Am ieșit la curățenie în curte, unde avem sectorul. Multe nu avem de făcut, că este curat. Doar câteva frunze ruginii, ici-colo. Din loc în loc sunt amplasate coșuri de tablă, vopsite proaspăt. Fiind demontabile, se scot pentru a le goli în lada de gunoi. Ne uimește purtarea lui Podaru, care-i primul la toate și cel mai activ. Terminăm treaba și-l înconjurăm pe liderul nostru.
– Îmi place de voi. Mie prietenii îmi spun Gigi și vă rog să-mi ziceți așa. Propun să ne strigăm cu toții pe numele mic.
Ne spunem fiecare prenumele sau cum suntem alintați acasă. Aud nume noi, cu rezonanță familiară: Valerică, Bebe, Sandu, Marian, Gelu, Petrică, Marin, Nelu, Andy, Zoly… Departe de casă, de lumea fascinantă a copilăriei, nevoia de prieteni devine o cerință imperioasă. El, Gigi, prin exemplul și experiența lui, este liantul de care avem nevoie.

Citește și:

Introducerea în proiect – Viața-i frumoasă, băieți!