XX. Riscurile meseriei

Tainele oricărei meserii nu se pătrund ușor. Ai nevoie de cunoștințe teoretice și practice, de îndemânare, dar mai ales de pasiune pentru ceea ce faci. Eu., poate că am primele calități, dar pasiunea pentru meserie nu o am. Asta o simt în interiorul meu.
Pentru că nu m-am deconspirat niciodată, mă simt liniștit. Ceilalți nu cred să bănuiască nimic. În anul trei am fost repartizați pe lângă muncitori și lucrăm cot la cot cu ei. Realizăm, sub supravegherea lor, cele mai complicate lucrări. Șeful de echipă, Ianoși-baci, mă laudă și zice că are încredere în mine. Am ajuns să fac practică la Turnătoria veche, chiar la cubilourile pe care le-am vizitat prima dată. Oamenii ne-au primit cu înțelegere și noi i-am îndrăgit. La pauza de prânz, ne poftesc la masa lor. Acum au loc destăinuirile și aflăm multe despre fiecare. Mă tulbură întâmplările petrecute de unii dintre ei pe frontul din răsărit. Poganu și Deleanu au căzut prizonieri, îndurând calvarul din gulagurile Siberiei. Grigorie a făcut toți anii de război, de la Cotul Donului până la final, când era prin Munții Tatra. Nu-i drept ca de zecile de mii de morți de pe frontul rusesc să nu se sufle oficial o vorbă, e absurd așa ceva și eu nu înțeleg. Am învățat multe lucruri nescrise în cărțile de școală, dar păstrate în memoria oamenilor. Bietul Zafiridis, un grec mic și negricios, s-a refugiat din țara lui. Odiseea lui este impresionantă și te face să te gândești câtă suferință este omul în stare să reziste, în speranța că o să fie și bine. E foarte spiritual și mă simpatizează. Uneori, mă tachinează: „Alb la mama ca un caș/ De căldare tu frecaș/ De ești așa drăgălaș!?”. Aș putea să-i spun că „râde ciob de oală spartă”, dar îi dau pace. El însă mă îmbunează:
– Nu supăra bre, la tine! Așa mic ca la tine eram și un pezevenghi botrin râdea la mine. Eu și mai negru de supărare făceam.
Îl asigur că nu mă supăr, că nu mă deranjează și el se bucură. Știu de la bunica, de când eram mic, că pământul negru este cel mai roditor. Îl frământă dorul de țara lui, că ține să ne mai povestească câte ceva.
Poganu, după nume ar trebui să fie o matahală de om, dar are puțin peste un metru și jumătate. Într-o zi, m-a luat cu el prin secția de turnătorie și a întâlnit un muncitor cam de aceeași statură. Poganu l-a prins de umeri, i-a luat casca de pe cap și l-a obligat să se măsoare. Era oleacă mai înalt și asta voia să demonstreze. În jurul lor s-au strâns curioșii. „Bă, mititelule!, îi zice Poganu în zeflemea. Nu te supăra, dar tu-mi oferi cea mai mare bucurie. Știi de ce? Pentru că întâlnesc și eu pe unul mai mic ca mine… Dar tu, sărmane om, nu cred să ai ocazia!”.
Râde apoi zgomotos, exagerat și-mi este milă de cel pus în dificultate. Am vrut să-i spun, dar mi-a luat-o înainte. „Facem mai mult teatru, să ne amuzăm și să-i distrăm pe ceilalți. El nu se supără, ba din contra, dacă nu ne întâlnim un timp, mă caută; fără spectatori, discutăm de-ale noastre și nu ne mai prostim”.
Am ajuns să-i cunosc pe toți, pe fiecare cu felul său de a fi. Am învățat multe de la ei și acum suntem în stare să-i înlocuim cu succes, chiar la lucrări dificile. Conducerea secției, a uzinei, e mulțumită de noi, dar eu tot visez o meserie mai curată. După terminarea lucrului, arăt jalnic: murdar, transpirat și obosit. Doar dușul fierbinte mă înviorează și-mi schimbă gândurile.
Măruntele întâmplări de peste zi dau sarea și piperul existenței noastre, dar evenimentele tragice ridică în mintea noastră atâtea semne de întrebare… Ce este viața? Pentru ce ne-am născut? Viața este o întâmplare?
Eram mic și înregistram cu durere și strângere de inimă nenorocirile. Clopotele băteau continuu „a mort”. Jalnic răsunau și aflam, astfel, că un alt om a părăsit această lume. Eram înconjurat de oameni în doliu, inimi cernite și nu mai înceta corul bocetelor. La moartea unui prieten de joacă, parcă s-a rupt ceva în mine. Toată noaptea am plâns cu sughițuri, nervos și rugător. Ai mei încercau să mă potolească, dar eu le ceream să mă lămurească, să-mi explice de ce se naște omul, dacă trebuie să moară. Îmi spuneau că așa-i viața, că așa a lăsat Dumnezeu. Zadarnice s-au dovedit strădaniile lor. De ce mor copiii? De ce nu ajungem să trăim până la bătrânețe? Și alte întrebări am pus, iar cei mari, de la un timp, mi-au dat pace. Criza s-a prelungit cu mult după miezul nopții. Cu ochii roșii de plâns, cu fața congestionată, repetam întrebările. Răspunsul care m-a satisfăcut l-am găsit singur. A apărut luminos, dintr-o dată, de parcă existase în mintea mea, dar stătea ascuns. Parcă cineva îmi șoptea: „Sfârșitul vieții acesteia este începutul vieții de dincolo!”. Am repetat-o de mai multe ori, până m-am liniștit. Am adormit în zori și atunci am visat că eram în biserică, la slujbă. Stăteam în fața altarului și spuneam Crezul, așa cum am făcut de multe ori în realitate. Vedeam foarte bine veștmintele preotului și brațele, de parcă legănau un copil mic. De o parte și alta pluteau în aer doi îngeri frumoși, îngeri-copii. Un cor nevăzut acompania zicerea mea cu o muzică sfântă.
Dimineața era sărbătoare și am mers la biserică. Am îngenuncheat în fața altarului, am zis Crezul și, culmea, nu mai aveam emoțiile care mă stăpâneau de frică să nu greșesc. Am redescoperit cu mirare imaginea din vis. Lipseau îngerii, dar eram sigur că sunt acolo, în starea lor imaterială, întocmai așa cum îi văzusem și unde le era locul. Nici muzica celestă nu se auzea.

Mi-am amintit toate acestea, deoarece am fost foarte afectați de moartea unui coleg de la lăcătuși. A căzut bietul băiat de pe o macara și n-a mai putut fi salvat. O delegație de ucenici am fost în satul lui, la înmormântare. Am pregătit un cuvânt pe care l-am rostit la cimitir. Femeile din jurul sicriului plângeau sfâșietor. Groapa hidoasă și neagră l-a primit rece. Preotul a aruncat câțiva bulgări de pământ și atunci mama băiatului a leșinat. Apoi, pe capacul sicriului au început să pocnească pietrele și pământul uscat. Groparii se înverșunau să termine cât mai repede treaba. Au pus crucea din fontă adusă de colegii turnători. În cimitir s-a așternut liniștea și totul a fost ca un vis urât. La masa de pomenire atmosfera a fost, den asemenea tristă, deprimantă. Timpul va trece, iar despre băiatul vesel care a fost se va vorbi la trecut. Concluzia: oricât de mult ar trăi un om, în trei zile rămâne doar amintirea despre el!
Astăzi este luni și avem practică. La intrarea în uzină ne întâmpină portarul, cu o mutră foarte acră. Îl privim insistent, dar el strânge buzele și nu deschide gura. Marin Răcoare, nu știu cum face că se împiedică, își pierde echilibru și dă peste individ, mai să-l trântească. Acesta îl prinde de guler și-l ajută să se ridice.
– Dai peste mine, blegule!
Ridurile i se adâncesc, sluțindu-i și mai tare fața. Îl împunge și-l sfredelește cu privirea pe băiat.
– Mă iertați, domn’ Stirbu! Ați văzut că m-am împiedicat…
Ce lipsă de tact la Marin, să-i spună pe nume și să-l mai și domnească în derâdere! Lumea vorbește că i-ar fi scos cineva câțiva dinți într-o încăierare. Acum și-a ieșit complet din fire și-l urechește zdravăn pe colegul nostru. Îl potopește cu un val de înjurături deochiate, e furios din cale-afară și nu se mai controlează. Am observat lipsa dinților. Marin scapă din ghearele apucatului cu obrajii și urechile colorate ca focul, ciufulit și cu hainele șifonate. Pare totuși mulțumit.
– E adevărat! Ptiu, ce-i miroase gura și scuipă ca o pisică!
– Era nevoie de toată panarama asta să te convingi?
George, cel care l-a întrebat, ridică nedumirit dintr-o sprânceană, mirat că s-a lăsat scărmănat de căpcăun pentru așa ceva.
– N-ai văzut că nu deschidea gura? N-a răspuns nici la salut și apoi, crede-mă, eram curios.
– Marine, nu-i bine să te bucuri de răul altuia!, i-am zis-o eu.
– Știu, dar am vrut să verific dacă-i adevărată expresia: „Rău faci, rău găsești!”.

Răcoarea dimineții nu mă înviorează ca altă dată. Aseară, cineva a făcut colectă și a cumpărat o sticlă cu secărică, era mai ieftină. Mi-au dat să beau, contribuisem și eu, dar nu mi-a căzut bine la stomac. Am dat pe gât conținutul paharului care avea gust ciudat, dulceag și leșios. Ca pe o doctorie grețoasă am băut nesuferita băutură. De câteva ori am fost la spălător, ca să scap de cocleala din gură, dar n-am reușit și așa m-am chinuit toată noaptea.
La vestiar mă îmbrac anevoie. Salopetele, casca, bocancii cu talpa de lemn, șorțul din pânză tare fac parte din echipamentul de protecție. La ora șapte suntem adunați în biroul maistrului, ca în fiecare dimineață și ni se face instructajul de protecția muncii. După îndrumările de rigoare suntem repartizați la punctele de lucru. A spus ca eu să rămân, că are ceva special pentru mine. M-a oprit de multe ori să-l ajut la tabele sau unele schițe. Mă uit pe fereastră, la muncitorii care încarcă șarjele pentru cubilouri.
– Pentru tine am ceva special! Îmi lipsesc niște oameni astăzi și s-a ivit ceva la termocentrală, o nimica toată, o reparație la un cazan. Pentru tine e floare la ureche!
Așa o fi, dar m-a apucat un tremur involuntar. Aș vrea să-i spun că nu cunosc termocentrala, că nu mă simt bine, dar tac. Maistru Cotonogu mă asigură că nu-i mult de lucru, iar după ce termin sunt liber.
– Mergi la Ianoși-baci, ca să-ți dea scule. La ora opt ești prezent la maistru Coarbă de la termocentrală, că te așteaptă. Hai, fruntea sus și fuga marș!
Am ieșit la comandă, dar afară m-a luat amețeala și mi-a venit în gură gustul de secărică. Ce stomac sensibil am de sufăr atâta! Ianoși-baci este încântat de hotărârea maistrului. Îmi place la el statura de fost sportiv, care acum a luat proporții. Are capul împodobit cu păr negru, mătăsos. Ochii căprui și mari mă încurajează luminoși, de sub desișul sprâncenelor. Este brunet și are o mustață neagră, subțirică. Îi apreciem priceperea profesională, că este bun meseriaș, dar și tactul deosebit în relațiile cu oamenii. Întinde mâna uriașă și mă prinde amical pe după cap.
– Ți-e teamă, băiete?!
– Un pic Ianoși-baci, nu știu ce-i cu mine.
Cuvintele îmi ies ca dintr-o gură străină. Aș vrea să mă destăinui, să-i spun că aseară am greșit, iar acum suport consecințele. El ne-a sfătuit adeseori că-i bine ca în orice împrejurare să rămâi propriul stăpân. În relațiile cu ceilalți să admiți numai colaborarea și nicidecum manipularea ori supunerea oarbă. Am greșit, sunt conștient și acum trebuie să rabd.
– O să fie bine, tu ești priceput.
Încrederea șefului de echipă mă sperie și mai tare. În loc de răspuns, buzele se întind într-un zâmbet crispat, neîncrezător.
Termocentrala este o construcție nouă și se află în apropiere. Eram curios să o cunosc, dar astăzi nu mă bucură ocazia ivită. Să fi refuzat oamenii care mi-au făcut această cinste ar fost o nerușinare din partea mea. Lângă cubilou găsesc o sticlă cu sifon, pe care o golesc jumătate. Acidul îmi provoacă sughițuri și damful urât mirositor mă îngrozește. Un început de panică se strecoară nepoftit înlăuntru ființei mele.
Frământat de gânduri și ros de îndoieli m-am trezit în fața biroului la care trebuia să ajung. Intru și nimeni nu se miră de prezența mea.
– Mi-a telefonat Ionel, maistrul tău, că ai plecat spre noi. Să știi că te-a lăudat și el nu prea obișnuiește!
Continuă să vorbească, debitând o avalanșă de cuvinte. Aflu că cei doi se cunosc foarte bine, că sunt vecini la bloc, că au fost colegi… Se bat calicii la gura lui, vorba țăranilor. Să tot aibă patruzeci de ani, e de statură potrivită, dar cam sfrijit la trup. Fața albă, uscată, este animată de vioiciunea ochilor și a unui surâs permanent. În același ritm, mi-a făcut instructajul de protecția muncii.
– A, e puțin de lucru, de asta am preferat un ucenic. Ieri au lucrat sudorii și lăcătușii, de-au pregătit locul. Te însoțește Talabă, șeful de echipă al lăcătușilor.
În birou intră un muncitor, care umple încăperea cu fizicul excesiv de mare. Mă privește de la înălțime și-mi zâmbește, de parcă m-ar cunoaște. Îl iscodesc insistent, cu firească și admirativă curiozitate.
– Talabă, se recomandă uriașul și-mi întinde mâna.
Doamne, dar ce mână, cât o lopată! Îi răspund încet, silabisindu-mi numele. El vorbește cu maistrul și constat cu mirare că are o voce subțire, aproape feminină, ce contrastează izbitor cu statura lui de Goliat. Au terminat discuția și am fost expediați la treabă.
Clădirea are două căi de acces și noi intrăm pe cea din nord. În interior sunt mai multe platforme supraetajate, iar la parter se află multă aparatură. Talabă a luat o lampă portabilă de 24 de volți cu un cablu lung, rulat pe un stativ rotund. Merg pe lângă el și gândesc că suntem o pereche mai ceva ca Stan și Bran. Urcăm scările din tablă groasă, striată. Îl privesc cum arată. Picioarele, ca niște piloni, susțin un trunchi masiv ce are spinarea largă, ca un bulevard. În prelungire, îi admir ceafa groasă ca la tauri și capul mare cât o baniță. Ne oprim la ultimul etaj, unde se află cazanul. Îl examinez prin exterior, până când însoțitorul montează lampa. Seamănă cu un vagon cisternă. Prin dreptul scării are în blindaj o gaură ovală de intrare. Pe aici își face loc, cu mare greutate, masivul Talabă și, îndreptând lampa spre tavan, îmi arată spărtura cu țevile descoperite. Recunosc camera de ardere, vatra, arzătorul, toate așa cum le-am învățat. Îmi arată că eu trebuie să pătrund pe la capăt și să ajung până la spărtură.
Am găsit gura de vizitare și am introdus mai întâi găleata cu sculele. Încă de la intrare m-a izbit aerul încins, irespirabil și semiobscuritatea neprimitoare. Puțina lumină se strecoară fără vlagă prin orificiul din blindaj. Un fascicul de raze aflat la capăt îmi arată locul unde trebuie să ajung. La doi-trei pași, calea îmi este blocată de un baraj de țevi dispuse vertical, întocmai ca un gard. Pe aici m-am strecurat cu mare greutate, dar n-am reușit să trec găleata fiind voluminoasă. Mă enervez și iar mă apucă amețeala. Să ajung și să-i spun omului că nu intră găleata. Mă enervez și iar mă apucă amețeala. La câțiva metri, un alt baraj îmi taie calea și abia-l depășesc. Mă cuprinde îndoiala că reușesc și mă fac de râsul oamenilor, pentru că nu pot rezista aici.
Ajung cu chiu, cu vai, până deasupra găurii din tavan și nu-mi vine să cred ce văd. Talabă doarme culcat pe spate și casca a tras-o pe ochi. Mă așteptam să-l găsesc supărat că am întârziat, și el? Îl privesc cum stă și strig cu ciudă:
– Nu intră găleata, ce fac?
Se mișcă, încearcă să se ridice, dar renunță. Abia înțeleg că mi-a zis să o turtesc și mă surprinde rezolvarea simplă, la care nu m-am gândit. El și-a reluat poziția și nici că-i pasă în ce situație dificilă mă aflu eu.
Mă întorc să iau sculele. Prin barajul de țevi depun un mare efort ca să trec și starea de greață s-a accentuat. Cu ultimele resurse îmi trag corpul ca pe o gelatină și printre țevile celui de-al doilea baraj. Sunt epuizat, genunchii nu mă țin și o stare de moleșeală mi-a cuprins trupul. Mă agăț cu mâinile de țevi și alunec neputincios pe zidăria caldă a bolții cazanului. De la început am avut presimțirea că n-o să fie bine. Cu ce obraz o să dau ochii cu maistrul, cu Ianoși-baci, care mă apreciază, cu ceilalți și ce să le spun? Că nu mi-a plăcut atmosfera din cazan sau ce? Îmi vine să plâng de ciudă, să blestem ceasul cel rău, care le potrivește pe toate.
Mă înfurii la gândul acesta. Apuc nervos găleata, o întorc pe o parte și pun un genunchi, ca s-o turtesc. Dar, nu înțeleg ce mi se întâmplă. M-am descărcat ca o baterie uzată, fără pic de energie. Rămân cu spatele răzimat de țevi. Privesc buimac prin gura de vizitare și mă dojenesc că n-am refuzat băutura nenorocită de la care mi se trag necazurile. Mintea îmi este clară și atât de limpede, încât răsună ca într-o cameră goală ecoul gândurilor ce se perindă în neorânduială. O toropeală leneșă mă învăluie acaparatoare, că de-abia țin ochii deschiși. Starea de greață a dispărut și căldura plăcută mă îmbie să dorm. Un pui de somn mi-ar face bine, poate că mi-aș reveni, dar un gând rebel mi-a încolțit în minte și mă ține treaz: Cum aș putea să mă dezvinovățesc? Să caut ceva plauzibil, acesta-i țelul. Poate că o să găsesc… Cu băutura care mi-a produs greața nu merge, trebuia să recunosc de la început, acum ar fi prea rușinos. Ei, dacă ar fi gaze, aș avea o scuză bună! Trec limba peste buze, dar nu-mi dau seama, nici nu știu cât ar trebui să fie de dulci. O fată poate ar remarca asta. Fac haz de necaz, dar mă amărăsc și mai tare. Privesc afară și urmăresc rețeaua de conducte, că poate zăresc un marcaj galben, semnul caracteristic pentru gaze. Oare creierul mai judecă? Spun tabla înmulțirii pe sărite și rezultatele apar imediat, ca la calculator. Îmi amintesc versuri din numeroase poezii și, ce curios, le văd și le aud în același timp. M-am detașat cu totul de fizic și trăiesc numai în minte, în imaginație. Care este explicația stării mele, de-am ajuns în asemenea hal?
Stau inert și dezorientat când, deodată, creierul dă alarma: gaze! Una dintre conductele care urcă la cazan este marcată și semnul acesta îmi aduce eliberarea. Un alt soi de stare, de speranță și bucurie, pune stăpânire pe mine. Pe ecranul memoriei îmi revine imaginea lui Talabă culcat și-mi întărește convingerea că sunt gaze. Doamne, Maica Domnului, ajutați-mă! Încerc să mă ridic, mă forțez, dar picioarele îmi sunt moi și nu răspund la comenzi. Ce mă fac? Să nu intru în panică, trebuie să ies afară. Salvarea mea se află la câțiva pași, unde-i aer curat. Mă las pe o parte și mă întind pe burtă. În brațe mai am încă puteri. Mă prind cu mâinile și trag restul corpului neascultător. O veșnicie îmi trebuie să ajung la gura de vizitare. Mă târăsc ca o râmă și scot capul afară. Mă aplec ca să ajung cu mâinile pe platformă, casca mă părăsește și se duce de-a dura, iar restul corpului cade bufnind, ca o plăcintă crudă. Întins pe spate, mișc mâinile și inspir puternic. Sunt în afara pericolului, îmi dau seama de aceasta și caut o poziție comodă, ca să-mi revin. Imediat se declanșează alarma interioară, care sună disperată: Talabă! Talabăă Talabă!!!
Mă las iar pe burtă, întind mâinile, mă sprijin în coate și trag restul corpului. Repet mișcările și un singur gând mi-a rămas și-mi dă putere: Talabă este în pericol de moarte! Ajung la gaura de intrare, mă prind de marginea blindajului, și-l văd în aceeași poziție. Un prim impuls mă îndeamnă să intru ca să-l ajut, dar îmi dau seama că nu am nicio șansă cu acest uriaș. Răcnesc din toate puterile:
– Ieși afară, că sunt gaze!
Se mișcă, încearcă să ridice capul, dar revine la loc. Urlu iar cât pot de tare, dar degeaba, nu mai poate. Grozăvia situației mă îndârjește și hotărăsc să cobor, să anunț pe cineva.
Treptele reci din tablă striată primesc indiferente corpul neputincios, care vrea să coboare cât mai repede. Mă prind de laterale și alunec din treaptă în treaptă, ca un sac de cartofi. Nu simt nicio durere fizică, de parcă sunt anesteziat. Mă îngrozește soarta omului. Am ajuns la jumătatea ultimei scări, când zăresc ca prin ceață două siluete. Reușesc cu mari eforturi să mă ridic în genunchi, ca să le atrag atenția asupra mea. M-au zărit și se îndreaptă spre mine. Mă prind în brațe, ca să mă ridice în picioare. Vor să mă proptească de balustradă. În jur se lasă întuneric, de parcă se face noapte și sleit de puteri simt nevoia să adorm. Din toată alcătuirea mea, doar creierul mai străjuiește, pentru că înregistrează: „Ăsta-i beat!”, la care o altă voce adaugă „E gazat, să știi!”. Le spun că lăcătușul e gazat în cazan. „Spune ceva, tu înțelegi?”, întreabă unul dintre ei. Mă mir că nu pricep și le repet. Ei iar mă îndeamnă să vorbesc tare și rar. Țip din toate puterile, dar ei insistă: „Mai rar și tare!”. Îl și văd pe Talabă mort, pentru că nu mă înțeleg să-l scoată urgent de acolo.
Am repetat, până când am pierdut contactul cu realitatea și filmul s-a rupt. Creierul obosit a adormit brusc. Când m-am trezit, l-am văzut aplecat asupra mea pe Ianoși-baci. La nas îmi ținea o sticluță care emana un miros înțepător.
– Ce-ai pățit, dragule!?
Am privit în jur și nu pricepeam de ce stau culcat în iarbă. Ce soare orbitor și ce lumină albă-albă! Mă concentrez să-mi amintesc ce-i cu mine, dar gândurile se adună greu și o durere ascuțită mă înțeapă după cap. Ca într-un labirint complicat, reușesc încet-încet să mă orientez. „Am fost trimis la termocentrală!”. De aici, refac legăturile și dau să mă ridic.
– Nu te forța, mai stai așa! Uite, bea o cană cu lapte!
Cana tremură în mâinile mele și el mi-o sprijină cu grijă. Are gust sălciu, de-mi răscolește stomacul. Nu-mi place, dar mă forțez sorbind câte puțin, de parcă ar fi fierbinte. Și, deodată, clic! apare imaginea gazatului.
– Unde-i Talabă, l-au scos?
– Hai și bea, nu-ți face griji! Ceilalți sunt dincolo…
– Care ceilalți?
– Bea, dragă, apoi îți spun!
Termin de băut, dar Ianoși-baci mă determină să beau una repede așa, ca pe apă, că-mi face bine. Încearcă să glumească, dar eu revin cu întrebarea despre ceilalți.
– Mai sunt șase gazați.
– Șase? Ei unde s-au gazat? Duceți-mă să-i văd!
Încerc să mă ridic, dar nu reușesc să stau în picioare. Ianoși-baci mă ia ca pe un copil în brațe și eu îl prind cu mâinile pe după gât. Are o bucată bună de mers și gâfâie de efort. Acolo, nu-mi vine să cred ce văd. Câțiva bărbați zac în iarbă, ca răniții pe câmpul de luptă. Nu zăresc niciunul de mărimea lui Talabă. Înseamnă că ceva rău s-a întâmplat.
– Unde-i șeful de echipă de la lăcătuși?
– La spital.
Mi-a răspuns o voce cunoscută, dar încet și pe un ton uscat, foarte trist. Îl recunosc pe maistru Coarbă, care mă învăluie fierbinte, cu privirile speriate și nedumirite.
– Îți mulțumesc, băiete! Ai salvat viața unui om și pe mine m-ai scăpat de pușcărie!
– Cu ei ce s-a întâmplat?, îi arăt oamenii întinși pe jos.
– Ceasul rău, ce să-ți spun? Nu-m explic ce s-a întâmplat! Ieri s-a lucrat acolo și vanele au rămas închise. Noroc cu prezența ta de spirit! Acum realizez că de la tine s-a aflat că sunt gaze și s-a dat alarma. S-a produs agitație, ca să nu-i zic panică și uite rezultatul. Doi muncitori au intrat ca să-l scoată pe Talabă. L-au adus până la gură, dar au căzut și ei. Concentrația de gaze era foarte mare. Au venit alții cu măști, dar una s-a înfundat și a mai rămas unul acolo. Doi s-au gazat sus, căutându-te pe tine. Ăsta-i filmul unei posibile tragedii – că stai și te întrebi, ce-i viața omului?
– Și-a făcut apariția o salvare. Un medic își face meseria și aleargă cu stetoscopul, de la unul la altul. Toți sunt în afara pericolului. Ajunge la mine și maistrul îl informează că am stat mult în acel mediu. Doctorul mută aparatul în diferite locuri și ascultă cu atenție. Încruntă din sprâncene.
– Nu-s probleme…
Mi se uită în ochi, rotind capul și trăgând de pleoape… Zice râzând:
– Bruneți-s rezistenți și se refac repede!
– Ce știți despre omul dus la spital?
– E foarte grav, dar scapă. Rămâne internat pentru analize, ca să vedem cât de serioase sunt afecțiunile.
Ce bine-mi pare că trăiește! Înseamnă că efortul meu nu a fost zadarnic. Realizez că am fost cu un picior în groapă, gata să dau ortul popii. Nici nu era greu, ba chiar ademenitoare erau starea de moleșeală și căldura ce mă îmbiau la somn.
Sosesc colegii mei, speriați de cele auzite. Mă îmbrățișează emoționați și-s curioși să știe care este situația.
– Am avut o cumpănă, băieți! Mi-am dat seama cât de ușor se moare… Acum mă simt slăbit și mă doare capul, dar medicul a zis că trece.
S-au învoit ca să mă însoțească la cămin. Își dau cu părerea cum or să facă ei să mă pună pe picioare, să refac globulele roșii distruse de oxidul de carbon. Grija și afecțiunea lor mă tulbură și ochii mi s-au umezit.
În cămin s-a răspândit vestea pățaniei mele și acum sunt în centrul atenției. Câteva zile voi fi un convalescent alintat. Solidaritatea și dovezile de prietenie fac mai mult decât toate vitaminele și medicamentele pe care ar trebui să le iau.

Citește și:

Introducerea în proiect :) – Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul I: Adio, copilărie!

Capitolul II: Deziluzie și speranțe

Capitolul III: Nevoia de prieteni

Capitolul IV: Fascinația ineditului

Capitolul V: Oameni și oameni

Capitolul VI: Unele superstiții se adeveresc

Capitolul VII: Revelație la castel

Capitolul VIII: Retrăind copilăria

Capitolul IX: Lauda face minuni

Capitolul X: Ura, și la gară!

Capitolul XI: Obiceiuri de iarnă

Capitolul XII: Expediție cu peripeții

Capitolul XIII: Vacanța mare

Capitolul XIV: Început de idilă

Capitolul XV: Confesiuni

Capitolul XVI: Viața-i frumoasă, băieți!

Capitolul XVII: Aventură de Paște

Capitolul XVIII: Emoții în concurs

Capitolul XIX: În numele prieteniei

Capitolul XX: Riscurile meseriei

Capitolul XXI: Noapte de neuitat

Capitolul XXII: Florile recunoștinței

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *