XIII. Vacanța mare

Sunt epuizat și nu mă pot mișca. În urechi persistă încă zgomotul asurzitor și revăd foarte clar imaginea terifiantă. Leana, sora mea, stă pe marginea patului și-mi ține mâna pe frunte. Abia acum realizez că am visat.
– Ce-i cu tine, ești bolnav?
– Nu știu, nu-mi dau seama.
Sunt transpirat leoarcă, dar ea constată că n-am temperatură. Încerc să mă întorc, dar am febră musculară de parcă-s anchilozat. Am visat urât, am avut un coșmar și nu mă puteam trezi.
– Ai strigat prin somn, de-aia am venit la tine. Ce-ai visat? Povestește-mi!
E curioasă, o cunosc bine, așa că trebuie să-i relatez totul. Susține că se pricepe să tălmăcească visele și, uneori, chiar le nimerește. Vreau să mă ridic în capul oaselor, dar mamă-mamă, ce durere! Caut o poziție comodă și mă foiesc, văietându-mă.
– Au fost mai multe vise, zic, și toate de groază. Mă aflam pe un vârf de munte și stăteam agățat, suspendat, nici nu știu cum, pe nișe stânci abrupte și netele ca-n palmă. Jos se deschidea o prăpastie înfiorător de periculoasă. Ca să scap de primejdie, trebuia să mă cațăr până sus, pe platou. Urcam încet, cu ultimele forțe, când am auzit fâlfâit de aripi. Doi vulturi uriași, stăpânii locurilor înalte, au trecut în zbor nervos pe lângă mine. Au făcut câteva cercuri largi prin aer, apoi din ce în ce mai strânse și, ca la un semn, s-au năpustit în picaj asupra mea. Din instinct, m-am lipit de stâncă și ei au trecut ca bolovanii, atingându-mă cu vârful aripilor. S-au ridicat iar și eu îi urmăream cu înfrigurare, să le ghicesc intențiile. Au schimbat tactica, acum veneau din lateral și plonjau din apropiere, trecând ca fulgerul prin dreptul ochilor. Se întorceau în grabă, repetând atacul, până când am simțit că totul se învârte. Muntele, cerul, prăpastia își schimbau locurile cu repeziciune. Degetele s-au desprins sleite de putere și a urmat prăbușirea. Eram lucid și realizam cum se schimbă decorul. Eram convins că n-am să pățesc nimic, dar îmi făceam probleme cum o să ies de-acolo. Așa s-a întâmplat. Am aterizat pe un pat moale format din crengi, frunze uscate și mușchi, în acel fund de căldare cu pereții aproape verticali. Căutam soluția salvatoare, când s-a pornit prăpădul. Am deslușit mai întâi un huruit venind din adâncuri și care se amplifica vertiginos. S-a transformat într-un huiet prelung, straniu și asurzitor, după care s-au dezlănțuit trepidațiile unui cutremur devastator. Peticul de cer s-a acoperit cu o îngrămădire de pietriș, bolovani și stânci. Mărimea acestora creștea progresiv, amenințător și deznodământul tragic era inevitabil. Numai un miracol mă putea salva. Prin mulțimea diversă a zgomotelor distingeam o voce omenească care mă striga, dar nu mă puteam sustrage amenințării iminente. Chiar în ultimul moment, o mână nevăzută m-a tras brusc într-o laterală-adăpost. Priveam locul părăsit, cât de sălbatic era bombardat și mă închipuiam cum zac sub movila care creștea neîncetat. Mă țineam de brațul salvator când mi-am dat seama a cui era vocea… Bine că m-ai trezit. Nu mai vreau să dorm!
– Nici nu trebuie, noi ne-am sculat devreme. Cât despre somnul agitat și visele urâte, nu-ți face griji, sunt din cauza oboselii.
Febra musculară o am după prima zi de coasă. Am făcut pe grozavul și acum nu mă pot mișca. M-am forțat ca să dovedesc că n-am uitat cum este la cosit. Ei sunt obișnuiți cu această muncă grea. Leana mă privește duios și mă compătimește sincer. În mintea ei, am devenit deja un orășean sensibil.
– Hai să te trag un pic, să te masez adică! Mă frecționează cu gaz din lampă. Mă doare când apasă cu degetele, dar îmi face bine.

Nu știu pe unde a trecut un an de școală profesională. Am încheiat cu examen teoretic și practic la meserie. Fie și numai prezența în fața comisiei îți ridică, fără să vrei, tensiunea. După ce cunoșteam subiectele, mă linișteam. De fiecare dată m-am descurcat onorabil.
Cum am ajuns acasă, m-au luat de odihnit. Am fost la săpat, am mers la pădure să aducem lemne, am supravegheat la varniță, când ai mei erau de rând și ieri am ajuns la cosit. Mi-au aranjat o coasă bună, un toc și gresie. De bătut coasa încă nu mă încumet, că cere o îndemânare deosebită. Cositul este pentru privitor un spectacol fantastic, neasemuit de frumos. Erau șapte bărbați care executau cu multă grație un dans magic. Fânul mare din luncă se culca încet și cuminte, la melodia fluierată, ca un cântec de leagăn. Aparent este o joacă și la început mi-a făcut plăcere. Mișcările erau ordonate, coasa tăia bine, aveam spor și mă țineam aproape de ceilalți. Cu timpul, însă, rămâneam în urmă, distanța de cel din fața mea creștea văzând cu ochii. Coasa se făcea că nu mă cunoaște, devenea grea și nu voia să taie. Invidiam pe ceilalți care, impasibili, mergeau în același ritm, ca niște mașini bine reglate. Mușchii abdomenului se încordau ca să scoată unealta din ierburile înalte și încâlcite. Sfaturile primite în astfel de ocazii: „dă-i puțin în gură, fă elan coasei!” nu-mi erau de folos. La capăt mă ajuta câte unul să ies din încurcătură. Nimeni nu m-a luat în râs, dar puteau să gândească: „nu toate muștele fac miere”. Cositul, ca orice activitate fizică, cere însă pricepere și antrenament. După o pauză binevenită, odihnit și având coasa bătută, iar mi s-a părut ușor. A fost o amăgire, pentru că simțeam cum mi se scurg puterile, picătură cu picătură. Involuntar, făceam mișcări greșite și rămâneau smocuri netăiate, pentru care mă întorceam și dădeam în plus. „Nepriceputul” mai mult aleargă, gândeam și forțam din răsputeri, ca să recuperez din distanță. Toți mușchii au fost antrenați la maxim în această zi nesfârșită. Când am ajuns acasă, eram extenuat și am căzut ca leșinat.

– Astăzi, mai vrei să mergi cu ei?, mă întreabă sora mea, privindu-mă înțelegător.
Dacă aș refuza, ar fi o mare dezamăgire pentru toți și un abandon rușinos pentru mine. Un om în plus se cunoaște, chit că nu sunt de talia lor. Săptămâna aceasta e pe sfârșite și ei se grăbesc. Dacă vremea rămâne frumoasă, în câteva zile pot strânge fânul. De miercurea viitoare și până duminică se desfășoară evenimentul anului: târgul de Sfântul Ilie. Pentru oamenii de sub munte, aparent izolați, s-a creat din vechime posibilitatea de a comunica astfel cu țara. Vin tot soiul de târgoveți cu mărfuri dintre cele mai diverse, le expun pe tarabe sau pe jos, lăudându-le în gura mare, că vorba aceea: „reclama e sufletul comerțului”. Sosesc mesageri din toate zonele țării și colorează extraordinar locul: fotografii la minut, tiribombe, circuri, magazine diverse, vase de ceramică, restaurante și câte altele, că rămâi năucit de câte vezi. Este Marea Adunare a Țării, care îți dă în cel mai înalt grad sentimentul solidarității și unității la români. Într-o parte a Vetrei Târgului oamenii se prind în hore și se recunosc după muzică și port locurile de unde sunt veniți. Vaideienii și novăcenii au același port ca la noi, pentru că aparțin satelor de sub munte. Este identic cu cel din zona Sibiului, anume din Mărginime, Poiana, Jina, Rășinari. Costumele populare din celelalte sate sunt diferite și se recunosc cei din Alimpești, Poenari, Bumbești-Pițic… Tata mi-a povestit că, în tinerețe, Maria Lătărețu era nelipsită de la târg, unde își făcea ucenicia. Unele cântece aveau trimiteri direct la biografia ei: „De trei ori m-au otrăvit/ Și-am scăpat de n-am murit…”. Localnicii , cei din împrejurimi și chiar de mai departe, parcă așteaptă un an întreg să-și facă cumpărăturile. Au strâns bani și acum au de unde alege: de îmbrăcat, de încălțat, cele de trebuință în casă, vase, unelte…
Mi-au rămas multe amintiri legate de acest târg sau bâlci, cum îi zic unii. Grădinița, apoi clasa a doua și a treia le-am făcut într-o clădire care a fost a lui Niță a lu’ Bușică, aflată peste drum de Vatra Târgului. Terenul acesta imens rămâne pustiu peste an. Șoproanele părăsite și stâlpii plantați ici și colo oferă o imagine dezolantă. Odată, bătrânul nostru învățător, Onel al Popii, a plătit un țigan cu ursul ca să lase animalul să se cațere pe un stâlp, ca să-l vedem noi, copii. I-a lungit lanțul și, până să ne dumirim noi, agilul Martinică ne saluta de sus, așteptând parcă aplauze. A coborât cu grijă și atunci i-am văzut ieșite din pernițe ghearele ascuțite și mari cât degetele mele.
Într-un an a fost la târg un accident de pomină, la care am fost martor, ba chiar puteam să fiu implicat direct. Apăruse cea mai înaltă tiribombă pe care o văzusem până atunci. Avea o platformă din scânduri de vreo doi metri, de unde te urcai în scaun. Era acționată de un motor mare, cu aburi. Îmi plăcea la nebunie că mă ridica în văzduh și zburam ca o pasăre. Mă treceau fiorii și trăiam plin de încântare o plăcere enormă, copilărească. Când am terminat banii, m-am prins și eu cu alți copii, să aducem apă pentru motor. Distanța până la fântână era mare, iar la două găleți aduse ne dădeam o tură. Venisem cu a doua găleată, eram transpirat și nerăbdător să fiu printre zburători. Individul de la scaune mi-a zis că nu are loc și să aștept tura următoare. M-am supărat, i-am reproșat că nu-și respectă cuvântul. Ar fi putut să dea pe unul jos ca să mă urce pe mine, dar a fost neînduplecat. Am coborât de pe platformă ca să nu-l mai văd pe tipul cel rău și priveam la norocoșii care se roteau pe deasupra. Eram teribil de nemulțumit și-mi venea să plâng de ciudă. Tiribomba atinsese viteza maximă. Se zbura la mare înălțime când a început să pârâie construcția din toate încheieturile. S-a creat un vacarm general în care distingeai țipete, zgomote metalice, trosnete și pârâituri de lemnărie ruptă. Noroc că mecanicul atent a frânat, încetinind rotația. Peste câteva clipe, din mândra și falnica tiribombă rămăsese un morman de lucruri amestecate. Priveam năuc, mă dedublasem, pentru că mă vedeam printre lucrurile acelea de unde erau scoși prinșii catastrofei. După ce m-am dezmeticit, am mulțumit Maicii Domnului și îngerului păzitor că mă feriseră de rău. Am plecat și până acasă imaginile acestea le vedeam în fața ochilor.

*
***

Mă spăl în curte și apa rece de la fântână mă înviorează, ca de fiecare data. Este încă întuneric și cerul e spuzit de stele mici, tremurătoare. Din vecini, un cocoș dă semnalul și i se răspunde din toate părțile. Al nostru nu se lasă mai prejos, cântă un cu-cu-ri-guuu! silabisit și încheiat cu un oftat. La poartă se aud zgomote și din întuneric apare fratele cumnatului. Vorbește într-un fel anume, cu gura plină și forțat. Dă cu ochii de mine:
– Bună dimineața! Cum ai dormit?
Îi dau de înțeles că mă dor mușchii peste tot. Pricepe și mă încurajează:
– Tu să fii sănătos, că până te însori îți trece!
Costică, cumnatul, de când s-a sculat a hrănit boii, a pregătit carul cu cele necesare. O strigă întruna pe sora-mea și o întreabă dacă nu știe unde-i una, ba alta, dacă mâncarea este gata, ce-i cu băutura. Trec puține minute până se aude iar: „Leană! Leană! Leană, n-auzi?!”.
Becul de la streașina casei alungă întunericul din jur. În cuhnie arde pe vatră un foc mare și un ceaun fierbe deasupra vâlvătăii, iar în altul laptele a făcut spumă, gata să se ridice. Leana îl păzește cu o cană cu apă, ca să-l potolească.
– Pătruț! Bă, Pătruț!, strigă Costică de sub șopru.
Îl iau pe Pătruț și mergem acolo. Boului, căruia îi spun Prian, i se mișcă o potcoavă și trebuie să-l ajutăm s-o prindă bine. Boii mănâncă liniștiți la iesle. Sunt două animale falnice, de culoare alb-vineție, care au coarne mari, arcuite și ascuțite ca țepușele.
– Ho, ho, bă, voinice! Ia să vedem, care-i baiul?!
Boul îi miroase mâna în care ține ciocanul și cleștele. Aspiră cu putere și pufăie nelămurit, scuturând din cap. Coarnele joacă prin aer, ca două săbii în duel. Costică îl roagă să ridice piciorul din față, bătându-l ușor la încheietură. Această ființă masivă se supune docilă și constatăm că nu mai are potcoava, a pierdut-o.
– Leană, Leană! N-auzi, fată?!
– Aud, aud, ce mai e? Apare cu mânecile suflecate.
– Prian a pierdut potcoava și trebuie să i-o batem.
– Au, dacă trebuie, trebuie! Și eu ce să fac?
– Adu felinarul, ne trebuie mai multă lumină.

Când eram mic, mergeam cu tata să potcovească boii. Era în sat o familie de fierari pricepuți. Aveau o construcție specială, căreia îi ziceau război. Acolo imobilizau boul și lucrau fără teamă. Boii aceștia sunt cumpărați după plecarea mea și nu-i cunosc. Pe ceilalți i-au vândut că erau bătrâni, își făcuseră săracii datoria cu vârf și îndesat. Am înțeles că și aceștia sunt buni de muncă, puternici și înțelegători. La munte se descurcă de minune, doar pe șosea trebuie să meargă cineva pe lângă ei, că se sperie de mașini. Este o tradiție la casa noastră să existe o pereche de boi. Tot inventarul agricol din gospodărie este făcut de tatăl meu. M-a uimit priceperea, îndemânarea și talentul lui de a face orice lucrare de tâmplărie, dulgherie, rotărie, fierărie. Povesteau oamenii că, în tinerețe, a construit cu mâinile lui o batoză de format mic și care funcționa. Altă dată a făcut o bicicletă, cu toate piesele din lemn. Într-o iarnă, îmi amintesc așa de bine, s-a apucat să meșterească o vioară. A lucrat cu multă atenție, absorbit de muncă, până a reușit. Cel mai mult m-a impresionat nu realizarea instrumentului în sine, pentru că-l știam în stare de orice, ci faptul că știa să cânte la vioară. Era albă, nelăcuită încă, dar scotea sunete magnifice, tulburătoare. Și la fluier cântă foarte bine, ne-a învățat și pe noi, dar nu ne comparăm cu el. Când avea timp, făcea fluiere din lemn de prun, pe care le orna cu foiță galbenă de alamă. Adevărate opere de artă ieșeau din mâinile lui. Pentru noi, copiii, a făcut niște omuleți din lemn cu picioarele și mâinile mobile, pe care-i punea să joace. Trecea o ață prin ei și un capăt îl lega de un loc fix. Capătul celălalt îl înfășura pe degetul arătător, iar acesta când se mișca făcea păpușile să joace după melodia cântată la fluier. Stârneau un haz nemaipomenit cu mișcările lor caraghioase.

Leana a adus boului tărâțe într-o troacă și i le-a pus dinainte. Cumnatul a curățit unghia, a potrivit potcoava și a bătut caielele cu grijă ca să nu atingă partea vie. S-a asigurat că a făcut o treabă bună, a lăudat animalul că a stat cuminte și l-a țesălat drept recompensă.
Zările senine se deschid ca o gură de rai și poleiesc cu panglici argintii crestele îngândurate ale munților. Cheile Oltețului dormitează încă, învăluite de o maramă întunecată, când oamenii au terminat pregătirile. Și-au refăcut forțele în patru-cinci ore de somn, pe apucate și acum sunt gata s-o ia de la capăt. Acesta e prețul pământului ce le-a rămas în proprietate – nimeni nu știe prin ce minune nu s-au colectivizat și zonele de munte. Câtă spaimă au tras și cum se rugau la toți sfinții ca să-i ferească de această pacoste. Creația folclorică de prin părțile supuse nenorocirii a ajuns aici, mărind aversiunea. Așa povestesc, de parcă au văzut cu ochii lor, cum femeia unui colectivist își jelea soțul decedat: „Al naibii de pârlit/ Colectiv ți-a trebuit/ Stai în ladă ghemuit/ Cu Scânteia acoperit ?, aluzie la sărăcia din acele locuri. Au suportat sistemul dur al cotelor care i-a afectat pe mulți, dar pierderea ogoarelor moștenite le-ar fi șubrezit existența și le-ar fi întrerupt rostul ancestral. Ar fi diminuat spiritul de conservare, lovind în ceea ce poetul era convins că „veșnicia s-a născut la sat”. Debusolare și dezrădăcinare ar fi însemnat și pentru ei colectivizarea.

A trecut ziua de Sfântul Ilie și, o dată cu ea, târgul din acest an. Un suspin trece de la unul la altul și devine general la constatarea că s-a intrat în partea a doua din an. Cât s-a mers spre vară, natura l-a însoțit pe om, fragedă ca o copilă, apoi gătită și mândră ca o mireasă plină de farmec. De acum, mama natură o să devină din ce în ce mai capricioasă și rece, influențând multe suflete sensibile. Din inimi simțitoare și delicate se rup, mirosind a dor și speranță, unduirile răscolitoare ale doinelor.
Eram un țânc de școală primară, când am priceput înțelesul expresiei „transmis din generație în generație”. Bunica este născută în secolul trecut, la 1886, a prins bătrânii din alte vremuri, iar aceștia tot așa, până către începuturi. Fusese o zi frumoasă de vară, doar către seară, undeva, în depărtări s-au auzit câteva tunete. Mama bătrână a ascultat atentă, apoi ne-a alertat pe toți. Am băgat păsările la locul lor, am închis porcii, am adăpat boii și vacile, am cărat la adăpost lemnele tăiate. În cuhnie se pregătea mâncarea pentru cină. Eram foarte intrigat de graba cu care s-au făcut treburile, deoarece vântul nu bătea, cerul era senin și era destul de cald. Am auzit pe bunica zicând: „Când bubuie la Cornul Caprei, nu apuci să faci mămăliga, că vine ploaia!”. Ne-a mai zis că o știe de la „ai bătrâni” și ar fi bine să n-o uităm nici noi. Eu cunoșteam deja unele semne ce prevesteau vremea, ca acela cu sarea umedă, cu fumul care se ridică sau plutește ori cu porcul care umblă cu paie în gură. Aflasem ceva nou și eram curios nevoie-mare să văd dacă se adeverește.
Tuciul pentru mămăligă era pe foc, exact ca în povață. Când apa a dat în clocot, bunica a pus făina aurie și-a lăsat-o să fiarbă. Mi s-a părut că întârzie anume cu mestecatul, ca să treacă timpul. I-am zis-o malițios, dar ea m-a lămurit că făina trebuie să fiarbă bine, că altfel mămăliga rămâne crudă. Între timp, tunetele răsunau tot mai aproape, iar fulgerele se aprindeau unul după altul, crăpând cerul în mii de bucăți. Distanța dintre producerea luminilor mai orbitoare se scurta. Crengile zarzărilor se apărau cu disperare, lovind speriate acoperișul cerând ajutor. După o străfulgerare orbitoare, câteva clipe nu mai vedeam nimic. Stropi mari și grei au început să bată darabana pe acoperiș. Vântul și ploaia s-au întețit, transformându-se într-o furtună cumplită, însoțită de tot arsenalul acustic și vizual. Bunica proptise ceaunul pe vatră, aproape de foc și mesteca cu toată puterea. Flăcările dansau un joc fantastic reflectat în ochii ei ce se fereau de apropierea dogorii. Totul părea ireal, o plăsmuire a imaginației, când am auzit-o zicând: „Vai de drumețul prins de vijelie!”. În lumina fulgerelor vedeam covorul de bășici și bălțile din ogradă. „Plouă cu bulbuci, mi-am zis, înseamnă că nu ține mult!”. Așa a și fost. Sfântul Ilie și-a chemat nărăvașii armăsari prin alte locuri. Doar răcoarea care s-a lăsat și apa de peste tot aminteau că natura și-a permis un capriciu căruia oamenii i-au descoperit secretul.

Ca să fac rost de bani albi pentru zile negre, am urcat la munte vreo două săptămâni, la plantat puieți de brad. Am prins o vreme bună și am dormit la o cabană forestieră, căreia i se spune „finlandeză.” Are forma unui trunchi de con, cu baza la pământ. În mijloc se află vatra focului, iar sus se află spațiul liber în formă de cerc, prin care iasă fumul. Se doarme la bază, lângă perete. Suntem unul lângă altul și stăm culcați pe un strat gros de cetină.
La coborâre am parcurs mulți kilometri mergând pe scoc, pentru că nu funcționa. Oamenii au găsit această cale de a transporta brazii de la munte. Au construit din bușteni ciopliți un jgheab lung și ingenios, deosebit de pitoresc, unde apa transportă în curgerea ei mari cantități de lemne. Nu peste mult timp se va renunța la acest mijloc economicos, dar mai ales ecologic. Este aproape gata șoseaua care se construiește prin Cheile Oltețului. Vor apare și aici „binefacerile civilizației”: huruitul motoarelor, mirosul gazelor de eșapament, petele de carburanți și ulei. O salbă de lacuri va fi abandonată, lacuri-depozite ce se înșiră ca mărgăritarele de-a lungul apei. Am privit cu admirație de multe ori ditamai buștenii duși de apă pe scoc. La un lac îi selecționau după mărime și aspect, printr-un procedeu simplu și ușor. Un om manevra o pârghie și o parte laterală din coasta jgheabului glisa un capăt și deschidea o porțiune pe unde apa și buștenii ajungeau în apele lacului. Aici, pe lângă localnici, lucrează mulți străini, în special maramureșeni. Cu pantalonii lor din pânză și foarte largi, cu pălăriile lor caracteristice, sunt o prezență insolită prin părțile noastre. O întâmplare năstrușnică cu un astfel de om a înveselit multă lume.
Veniseră niște orășeni în vizită, ca să vadă lacurile. Pe lângă ei se învârtea un tip de prin Vișeu, în costumul său pitoresc. A făcut ce-a făcut că și-a scăpat tabachera cu tabac în apele verzui ale lacului. A început să țipe, să se vaiete, să blesteme, să spună că se aruncă după ea, că-i o amintire și trebuie musai s-o aibă. S-a creat o stare de tensiune. Străinii i-au promis că-i fac rost de alta, dar omul cu pantaloni largi s-a împiedicat și a căzut în apele reci, neprimitoare. S-a produs panică, s-au agitat cu toții, dar fără folos. Secundele treceau, încordarea creștea, iar șansele supraviețuirii se diminuau. A trecut durata de stat sub apă pentru un om normal și asistența începuse să rostească: „Dumnezeu să-l ierte!”. Atunci a apărut omul nostru, departe, tocmai la coada lacului, ca o arătare de pe lumea cealaltă. Dădea din mâini și sărea în sus de bucurie că și-a găsit obiectul. Tot unul de-al lor a făcut pariu că trece o punte peste Olteț cu încărcătura a patru cai. A fost un adevărat miracol că acest Hercule a reușit și izbânda lui merita să fie trecută în cartea recordurilor.
Câteva zile am fost la cules zmeură. Străbăteam peste douăzeci de kilometri pe zi pentru două găleți pline, pe care le valorificam la un centru de preluare a fructelor de pădure. N-am câștigat cine știe ce, dar fiecare bănuț o să-mi prindă bine. Ultimele zile de vacanță le-am petrecut cu gândul la revederea colegilor, cărora le duc dorul. Bobocii au învățat multe într-un an și au încă timp să se fortifice. Peste puține zile urmează reîntâlnirea cu orașul și prietenii, dar atunci voi tânji după locurile natale. Înțeleg că în viitor aceasta îmi este soarta și va trebui să mă obișnuiesc.

Citește și:

Introducerea în proiect – Viața-i frumoasă, băieți!