X. Ura, și la gară!

A sosit vacanța de iarnă. Pretutindeni domină agitația și căminul zumzăie ca un stup. Am primit foile de drum, așa că, „ura și la gară!”.
Decembrie din acest an este lipsit de zăpadă. A fost o toamnă lungă și frumoasă, așa cum și-o doresc țăranii, ca să poată strânge roadele muncii lor. Muncește un an bietul om, truditor al pământului, cu brațele și vitele, cu mintea și sufletul.
În sacadatul roților de tren roiesc amintirile. Îl revăd pe tata, văd toată suflarea satului încleștată în lupta cu ogoarele. O încleștare crâncenă, zi de zi, săptămâni și luni în șir, fără să știe ce este odihna. Fac și ei ce au făcut strămoșii, generații după generații. La sfârșitul toamnei se măsoară un an care pentru ei a fost bogat, bun sau sărac. Își dau seama cu certitudine dacă proviziile adunate cu atâta sudoare vor ajunge sau nu până la viitoarea recoltă.
Nicio activitate umană nu-i mai supusă hazardului ca agricultura. Ba nu plouă la timp, ba le plouă prea mult, ori vine din senin o grindină devastatoare, care distruge sub privirile lor neputincioase totul. Toporul înfipt în pământ, ouăle roșii păstrate de la Sfintele Paști puse în bătătură, mătăniile și rugile sfâșietoare, toate sunt actele disperate ale slăbiciunii omului în fața naturii. Bruma, înghețul și alte mii de pericole pândesc continuu și pot compromite finalizarea unei campanii agricole. În ciuda acestor rele, țăranul o ia mereu de la capăt, cu îndârjire și speranță.
Abia aștept să ajung acasă, să văd cu ochii mei cât au strâns în acest an, să-mi dau seama dacă o să le ajungă proviziile. În tren am timp să-mi amintesc de perioade grele, întipărite adânc în memorie. Imaginile crude ale unei astfel de trăiri îmi revin vii și dureroase. Le retrăiesc cu strângerea de inimă a copilului de atunci.
A fost un an cu recolte slabe. Nici o treime din ce se aduna obișnuit nu s-a strâns și lipsa era generală. Iarna a fost aspră, grea, cu multă zăpadă. Încercarea tatei de a completa proviziile a eșuat. Cu toată raționalizarea impusă, prin luna februarie nu se mai găsea un bob de grâu sau de porumb în toată casa. Câteva săptămâni bătuse drumurile, ca să găsească cereale de cumpărat. Greu era și pentru ceilalți semeni ai noștri care, împinși de nevoie, au ajuns până în regiuni îndepărtate ale țării, descurcându-se fiecare cum a putut.
Cum apărea tata în prag, noi, copiii, încercam să ghicim dacă a făcut rost de mâncare – fiind și noi afectați de disperarea celor mari. În ziua aceea, când a venit acasă, mi-am dat seama că reușise. Era palid și obosit și barba îi crescuse mai mult decât de obicei. I-am înțeles supărarea, când a spus aproape sfârșit: „Băluța… Am dat-o pe Băluța!”. Involuntar, am scos un strigăt disperat și lacrimile au țâșnit, rostogolindu-se pe obraji. Într-o zbatere neputincioasă mă amăgeam că nu se poate, că nu-i adevărat ce-am auzit. Băluța era un exemplar de vacă alb-gălbuie, cum nu se găsea alta ca ea în tot satul. Fiind masivă, blândă și bună de lapte era râvnită de multă lume. O știam de cum venise pe lume.
Era într-o noapte, spre sfârșitul iernii. Semnele primăverii întârziau să apară. Tata ieșise de cu seară să supravegheze vaca – trebuia să devină mamă. Stăteam sub pătură și mă prefăceam că dorm. Era târziu în noapte și Moș Ene încerca să mă biruie, când am auzit pași pe sală. S-a deschis ușa și în cadrul ei s-a ivit tăticul, care ținea în brațe ceva alb, nedefinit. „Avem o fetiță, a murmurat el. Nu puteam s-o las afară pentru că-i un ger de crapă lemnele”. A lăsat-o jos, pe podea și a ieșit. S-a întors după câteva minute cu un braț de paie, pe care le-a așternut într-un colț. A ridicat cu o blândețe nesfârșită mogâldeața mică și albă, așezând-o pe paie. M-am ridicat într-un cot, stăm nemișcat și cu privirea pironită acolo. Mișca continuu capul dintr-o parte în alta. Pielea îi tremura și asistam la ceva nemaivăzut, uluitor. Abia apărut pe lume, acest boț însuflețit voia să se ridice. Dar, vai, picioarele-i firave, neputincioase n-o ajutau. Îmi era milă că insista și o rugam în gând să aibă răbdare până mâine, că am s-o ajut eu.
Ochii mari, bulbucați, neobișnuiți cu lumina, lăcrimau. Doamne, și ce expresivi erau! Citeam în ei hotărârea nestrămutată de a nu se lăsa. După o sforțare colosală a reușit să se ridice în genunchi, dar nu a vrut să rămână în această poziție umilitoare. Și-a adunat forțele și, vibrând ca o trestie, a întins cu mari eforturi picioarele, unul după altul. A rămas proțăpită, gata să se prăvale. Parcă era o figură de lut modelată de o mână nepricepută. Biruise. Asistasem la o lecție de voință și reușită care nu se uită niciodată.
A crescut sub ochii mei, îngrijită de mine. S-a făcut mare. O duceam la păscut, o apăram de muște și ea mă lingea pe cap cu limba ei aspră. Ca să se sature, îi smulgeam buruieni de prin culturi. Nu aveam ochi decât pentru ea, celelalte erau și ele acolo, niște vaci. Timpul a trecut, a devenit la rândul ei mamă, dar eu o îndrăgeam la fel. O mângâiam, o țesălam, îi vorbeam și ea mă înțelegea, clipind afirmativ la spusele mele. „Am dat-o pe Băluța!”. Cuvintele m-au ars ca un tăciune, drept la inimă. Voiam să urlu, să întreb: „Cu ce preț ai făcut rost de mâncare, tată?!”.
A doua zi, în cameră, chiar în locul unde se ridicase în picioare Băluța, zăcea mormanul de saci. Prețul mi se părea ridicol și blestemam cu năduf pierderea unei ființe atât de dragi. Mă uitam la saci și plângeam. Un timp am refuzat să mănânc, considerând că mi-aș fi batjocorit simțămintele mele curate. Ai mei m-au înțeles și mi-au dat pace. „N-are încotro, o să-l răzbească foamea”, a zis tata și a avut dreptate. N-am rezistat mult, dar pâinea sau mămăliga aveau un gust amar, neplăcut. Mâncam rușinat, în silă.

Am ajuns la gara unde cobor. Îi fericesc pe cei care locuiesc în apropierea căii ferate. Eu o să stau în autogară până dimineață, când circulă un autobuz spre părțile noastre. În sala de așteptare e multă lume. Noroc cu valiza mea de lemn, care îmi ține loc de scaun. Am o carte din care citesc la lumina anemică de aici. Mă transpun în lumea personajelor, de câteva ori am ațipit și, uite așa, noaptea s-a destrămat. Apar zorii unei zile care se anunță mohorâtă, cenușie. Mă gândesc că este posibil să ningă.
Aș vrea să închid ochii și să mă trezesc acasă, să nu pierd atâta vreme pe drum. Știu bine că sunt așteptat și că ai mei se gândesc la mine. Bunica păstrează într-o ceașcă patruzeci și una de boabe de porumb, ca să le aibă la îndemână. Le ia de la locul lor în palmele bătătorite și se așează la masă. Fața se înseninează, ridurile se întind, ochii îi strălucesc. Frumoasă femeie a fost la vremea ei! Păstrează o fotografie din tinerețe. Fața cu trăsături fine, bărbia energică, nasul delicat, privirea fixă a ochilor ei verzi, totul era desăvârșit. Pielea albă și fină și-a păstrat numai culoarea. Părul negru ca abanosul îi ieșea în bucle pe sub năframa de borangic. Acum este siniliu. Doar ochii îi strălucesc și astăzi, ca o apă limpede și adâncă de munte. În poză surâde discret și enigmatic. În jurul ei plutește și astăzi un aer aristocratic, superior. Pe noi, nepoții ei, ne iubește cu patos și multe scene le-am petrecut aidoma cu cele povestite de Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Mama bătrână, așa cum o strigăm, ca să o deosebim de mama, obișnuiește să dea în bobi. Dorește să afle ce-i spun bobii despre cineva sau ceva. Îi cunosc obiceiurile, că m-au uimit întotdeauna. Când plângeam că mă doare burta, mă lua cu binișorul și mă întindea pe pat, încurajându-mă. Mă apăsa, mă frecționa cu degetele-i miraculoase și durerile dispăreau ca prin farmec. Dacă aveam dureri de cap, mă așeza la gura sobei, ca să-mi descânte de deochi. O priveam neliniștit, dar cu speranță. Pregătea un pahar cu apă, iar din mătură rupea un pai. Îl vâra în apă, îl mișca cu grijă, uniform și începea descântecul. Auzeam începutul: „Fugi muroi, fugi strigoi din capul lui Ștefan. Auzi Maica Domnului țipând, văicărind. Ce ai tu Ștefane, de nu pot dormi de țipetele și jelurile tale…”, apoi nu mai înțelegeam sensul cuvintelor ce curgeau lin și monoton. Ea închidea ochii, căsca și făcea semnul crucii. Mă cuprindea o moleșeală inexplicabilă și căscam de-mi pocneau fălcile. O întrebam de se întâmplă asta și-mi răspundea că așa-i vine, semn sigur că am fost deocheat de careva. Eram intrigat de ce casc și eu și m-a lămurit povestindu-mi o întâmplare. Un soț foarte gelos era să-și omoare nevasta pentru că, la o petrecere, aceasta a căscat imediat după un alt bărbat. În capul lui bolnav de gelozie a crezut că și-au făcut semne și a hotărât să o spânzure. Căuta în livadă un copac potrivit, cu o creangă suficient de rezistentă, ca să susțină greutatea femeii. Aceasta, contrariată de purtarea soțului, l-a întrebat: „De ce mă plimbi din pom în pom, ca și căscatul din om în om?”. Au fost cuvintele magice, care i-au salvat viața.
Din sobă scotea trei cărbuni aprinși pe care-i băga în apă. Sfârâiau și de cele mai multe ori se lăsau la fund, confirmând diagnosticul. Cu paiul ud îmi făcea semnul crucii pe funte, pe piept și-mi dădea să gust de trei ori. Durerile dispăreau. Așa ne vindeca. Ea era nădejdea în momentele de suferință. Am rugat-o să-mi spună descântecul și eu l-am învățat pe de rost. Îl ziceam des, dar pentru mine cuvintele nu aveau puterea magică ca atunci când le rostea bunica. Și acum îl țin minte: „Fugi strigoi, fugi muroi/ Din capul lui (urma numele mic)/ Auzi Maica Domnului țipând, văicărind/ Ce ai tu … de nu pot dormi/ De țipetele și jelurile tale?/ Ce să fie Maica Domnului/ Veni muroiul cu muroaica/ Strigoiul cu strigoaica/ Mă tăiară, inima din mine-o luară/ O fripseră și-o mâncară./ Maica Domnului cum auzea/ După ei se lua/ și mi-i ajungea/ Inima din ei o lua/ La … venea/ Și mi-o plămădea/ Cum se plămădește/ Varza în grădină/ Mierea în stupină/ Cum se plămădește mai bine./ Și mi-l lăsară luminat/ Ca argintul strecurat/ Ca Maica Domnului lăsat./ Fugi muroi, fugi strigoi/ Unde cocoși nu cântă/ Unde câinii nu latră./ Acolo să cinezi/ Acolo să te așezi…/ În cap, în inimă, în creier/ Și la încheieturi/ Să mi-l lași luminat.
Mama bătrână, mi-o imaginez, își impune o figură sobră când descântă bobii. Spune că-i păcat să iei în derâdere descântecul, pentru că nu afli adevărul. Face semnul crucii de trei ori deasupra grămăjoarei de grăunțe, apoi îi orânduiește: „Patruzeci și unu de bobi/ patruzeci și unu de frați/ Bine știți, bine să dați/ De soarta lui Ștefan/ – dă despre mine – Cum știți a rodi și încolți/ Mese mari a împodobi/ Așa să știți să dați/ De soarta lui Ștefan./ Să-mi dați în frunte pe cinci/ La inimă trei/ Pragurile deschise/ Călătorie cu bucurie/ Să vină bine că știe/ De-o fi să nu fie/ Să-mi dați în frunte pe nouă/ La inimă două/ Pragurile închise/ Să văd bine că nu e bine/ Și că nu vine.
Împarte boabele, la întâmplare, în trei părți și din fiecare grămăjoară scoate grupe de câte patru. Ultimul rest îl scoate în față. Se formează primul rând din cinci sau din nouă boabe. Se repetă operațiunea încă de două ori, până se completează formația din câte trei grupuri de grăunțe pe orizontal și trei pe vertical. Apoi, se citește conform descântecului. Ceilalți așteaptă cu nerăbdare. Pe chipul ei înflorește un zâmbet larg de bucurie, ce produce destinderea asistenței. „Băiatul este pe drum și este sănătos….!”. Privește mai atentă și buzele se strâng neliniștite. Ceva nu-i place și ceilalți așteaptă lămuriri. „Nu vine imediat, uitați-vă aici! Pragul este deschis, dar mai este un bob zăbavă”. Verdele din ochii ei devine intens. „Bine că-i sănătos… Aici, vorbe multe, de-o parte și de alta. E normal, aici sunt grijile noastre și aici gândurile lui. Să mai dăm o dată!”. Ritualul se repetă. În concluzie: băiatul este sănătos, e pe drum, asta-i sigur, se gândește la noi, dar mai are un bob zăbavă până pică în casă.
Bobul zăbavă a fost noaptea petrecută în autogară și apoi călătoria pe care am făcut-o cu un autobuz vechi, hodorogit din cale-afară, minune că se deplasa. Aproape de casă a început să bată crivățul și să ningă.

Am deschis cu zgomot portița de la șosea. Câinele a început să latre îndârjit, dar m-a recunoscut după câțiva pași. Schelălăia și sărea de bucurie, măturând pământul și bătând aerul cu ciotul stufos de coadă. A sărit pe mine și a prins să-mi lingă mâinile. Scâncea ca un copil cuprins de fericire. I-am prins capul și l-am strâns la piept, cum făceam înainte. S-a mai liniștit, dar îi bătea inima cu putere și coada îi mișca fără astâmpăr. În pridvor ieșiseră cu toții și mă priveau înduioșați de manifestarea aproape omenească a câinelui.
Ce dulce este clipa revederii! Ce sentimente deosebite mă încearcă în mijlocul celor dragi. Mama bătrână mă îmbrățișează cu brațele-i tremurânde, și-mi șoptește: „Mi-a zis inima că ai să vii astăzi”. Îi zâmbesc cu subînțeles, la gândul că bobii i-au spus ce-i dorea inima ei.

Citește și:

Introducerea în proiect – Viața-i frumoasă, băieți!