IX. Lauda face minuni

Meditațiile se fac după masă, în sala cantinei și în clase. Pedagogii ne dau în primire unor elevi din anul al treilea, ca să ne supravegheze. Este mult e învățat și de tocit, mai ales la acele discipline cu mulți termeni tehnici, greu de asimilat.
Clasa noastră deja s-a împărțit în elevi foarte buni la învățătură, buni și vreo câțiva cu probleme. Pe aceștia din urmă încercăm să-i ajutăm și noi. Colegul Mândru este localnic, dar s-a atașat de mine și vine la meditațiile noastre. Petrică, așa-l strigăm, este un băiat frumos și delicat. La început, mi-am zis că nu-l ajută memoria. Da’ de unde! Toată ziua fredonează melodii de muzică ușoară, are ureche muzicală și voce plăcută. Știe mai multe cântece în limbi străine, mai ales în italiană. Vorbește și maghiara.
Îmi fredonează la ureche o melodie în limba italiană.
– Acestea cum le înveți, Petrică?
– Simplu de tot. Le ascult, îmi plac și… gata!
– Dar cărțile de școală?
– Ce-i drept, nu prea îmi plac.
– Dacă am face numai ce ne place!…
I-am dat o replică mobilizatoare de om bătrân, pe un ton teatral. Mă privește cu ochii lui albaștri, frumoși.
– Ai talent la teatru, știi?! Hai, acum să citim! Tu citești tare și eu ascult.
– De acord, apoi povestim în scris conținutul.
Consimte cu indiferență, dând de câteva ori din cap.
Citesc o bucată de lectură și ne apucăm de scris. Îl observ cum se chinuie, pictând literele. Întârzii anume, ca să scrie mai mult. Oftează și zice:
– Gata! Nu mai scriu niciun cuvânt, mă doare mâna…
Îmi dă caietul să citesc. Scrie frumos, caligrafic. A reușit să povestească aproape tot, dar are greșeli de ortografie și de punctuație. Îl întreb dacă vrea să-i citesc tare.
– Ca să râzi de mine… Hai, citește!
Citesc cu intonație, corectând greșelile. Mă privește mirat, nu-i vine să creadă.
– Am scris eu așa?! Dă-mi să văd!
Îi dau caietul și el citește cu poticneli, denaturând înțelesul propozițiilor. Zice bănuitor:
– M-ai păcălit, n-am înțeles nimic…
Iau caietul și amândoi corectăm cuvintele greșite și punem semnele de punctuație. Textul se primenește. Mai citește o dată cursiv, cu înțeles. Se bucură.
– Mi-a plăcut, să știi!
– Notițe cum iei?, întreb eu curios.
– Păi, nu prea iau.
– Mută-te cu mine în bancă.
– S-a marcat! De mâine-s al tău…
Am citit o scenetă despre punctuație și îi reproduc câteva replici. Într-o întreprindere, secretara se află în dialog cu un străin care-l caută pe director:
– Domnul director nu-i aici, este în curtea din spate, taie un om…
– Ce face? Taie un om?
– Da. Taie un om lemne și-l supraveghează… Dar, luați scaunul, poate înțepeniți dumneavoastră…
– Ce să fac? Să înțepenesc eu?
– Da. Să înțepeniți dumneavoastră piciorul scaunului care se mișcă.
– Duduie, dumneata mă îmbolnăvești de inimă!
– Poftiți un pahar de apă, poate dă Dumnezeu și se oprește…
– Să se oprească?
– Să se oprească avalanșa asta de telefoane…
– Ascultă femeie, eu sunt Popescu din minister și am treabă cu directorul, urgent!
– De ce nu mi-ați spus, că v-aș fi dat afară…
– Să mă dai afară?
– Afară plouă, vreau să spun…
Am râs amândoi. El a priceput bine tâlcul celor spuse, că zice:
– Nicio aluzie la mine, așa-i?!
E uimitor să constați cât de puțin le trebuie unora să demareze. Au nevoie de un mic impuls, care să-i pună în mișcare. Și, ce noroc pe ei! Așa-i cu Petrică al meu, care-i de nerecunoscut. A prins curaj, are încredere în el și te minunezi de câte realizează. I-am găsit punctul sensibil, care-l pune în mișcare: lauda! Îl laud că are calități să facă ceva și el, convins, se pune pe treabă și reușește. Pentru el sunt un mic vrăjitor, dar eu știu că meritele sunt ale lui. I-am zis: „Ai talent la muzică, du-te la club, că te afirmi!”. S-a dus, iar acum, băiatul e pe cale să devină vedetă!