I. Adio, copilărie!

Dormitorul este înalt și spațios. Are cincisprezece paturi și, în zece dintre ele, dormim câte doi. Pereții proaspăt văruiți răspândesc un miros înviorător, iar așternuturile albe excită și ele simțurile cu emanații de sodă și clor. Becurile au fost stinse de multă vreme, iar prin ferestre pătrunde puțină lumină sfântă și binefăcătoare. Ambianța de aici este caldă, prietenoasă și-mi dă curaj. Invidiez colegii care au trecut deja în lumea viselor. Mie totul mi se pare neobișnuit și stări felurite mă poartă în vârtejul amețitor al gândurilor. Unele-s agreabile, triumfătoare, ca urmare a reușitei la examen, iar altele, date de ineditul situației, sunt confuze și chinuitoare. Încerc să mă liniștesc, reconstituind evenimentele care m-au adus pe aceste meleaguri.
Norocul meu a fost că am aflat de niște rude care locuiau într-un orășel muncitoresc din Ardeal. La familia verișoarei am stat, când am venit pentru examenul de admitere. Ea este casnică și soțul lucrează în uzină. Au o fetiță și doi băieți mai mici, gemeni și care seamănă ca două picături de apă. De la ei treceam prin centrul civic, ca să ajung la marginea dinspre deal a orașului – unde se află școala. La început am fost decepționat, pentru că nu mă așteptam să arate așa. O clădire din scânduri, o baracă oarecare cu patru săli de clasă, cancelarie și secretariat. Dezamăgirea s-a mai atenuat, când am aflat că mândra și austera clădire de peste drum este internatul școlii. Are opt dormitoare, insuficiente pentru ucenicii interniști. În fața impunătorei construcții se află cantina, construită tot din scânduri. Același format de baracă îl au și cele câteva dormitoare aflate de-a lungul șoselei.
Emoțiile mă copleșeau la gândul că se apropie examenul, prima și teribila încleștare în care urma să-mi verific forțele. Teama de necunoscut se furișase ca un șarpe și mi s-a cuibărit la piept. La vizita medicală tremuram ca o frunză în bătaia nemiloasă a vântului. Îmi era o frică teribilă de oamenii aceia îmbrăcați în alb, care puteau să mă respingă pe motiv de sănătate. Am respirat ușurat, când comisia a concluzionat: apt! La matematică am avut ceva emoții, dar m-am descurcat. La română m-am prezentat fără complexe și mulțumeam profesorului meu, care m-a făcut să îndrăgesc acest obiect.
Am auzit că s-au pus listele și-am venit să văd rezultatele. Retrăiesc și acum momentele, în desfășurarea lor. Mă apropiam cu pași înceți și temători prin îmbulzeala din curtea școlii. Inima mică-mică și chinuită de îndoieli bătea speriată. Încrederea într-un rezultat favorabil se topea ca ceara în apropierea focului. Credeam că era posibil ca, dintr-o eroare regretabilă, să fie omis tocmai numele meu. O neliniște ciudată îmi producea fiori reci, care coborau anevoios prin corp și se opreau la genunchi. Aglomerația din jur, paloarea fețelor, dar mai ales privirile scrutătoare ce căutau febril și implorau reușita, accentuau panica grozavă ce mă sufoca. Un grup de băieți fericiți peste măsură își savurau zgomotos izbânda.
Foarte singur, cu respirația întretăiată și aproape imperceptibilă, m-am trezit sub panou. Ochii cercetau cu nesaț „pomelnicul” afișat. Privirea trecea nerăbdătoare și alarmată peste nume străine, unele ciudate, nemaiîntâlnite până acum. Am ajuns la alt grupaj de liste, pe care scria „Admiși”, iar speranța a renăscut.
Deodată, luminoase ca o reclamă, m-au întâmpinat literele ce însuflețeau numele meu: Ocheșeanu Ștefan. Eram ca un cazan sub presiune gata să explodeze și încercam cu greu să mă calmez. Au fost câteva momente în care am avut impresia că mă prăbușesc. Am reluat listele cu respinșii, care erau destui, apoi am trecut la cele cu admișii. Am citit pe îndelete antetul, ca să fiu sigur, să mă conving. După câteva nume, la numărul de ordine șapte tronau frumos și biruitoare literele animate ale numelui meu. Eram mulțumit și mă dojeneam în gând că am putut să mă îndoiesc de rezultat. Dar starea ciudată și confuză nu m-a părăsit nici atunci, iar picioarele slăbite abia mă țineau. Aș fi dorit să împărtășesc victoria, să o strig în gura mare.

Cineva a început să sforăie și mă mir că băieții de vârsta mea au acest obicei. Nu știu de ce, dar credeam că numai cei bătrâni „mână porcii la jir”. Mă ridic în coate cu grijă, ca să nu-l trezesc pe tovarășul meu și disting, prin semiîntuneric, paturile în care dorm câte doi. Cel care fornăie e mai mare decât noi și am înțeles că a mai făcut doi ani de profesională agricolă. Este un băiat înalt și simpatic.

După aflarea rezultatelor, am plecat acasă. De data aceasta, călătoria cu trenul am trăit-o din plin, deoarece mă întorceam victorios. Decorul se schimba permanent și înregistram curios frumusețea peisajelor. Defileul splendid al Jiului m-a impresionat profund. Locomotiva ne avertiza, sunând prelung, la intrarea în tunel. Se făcea întuneric și număram în gând, să-i apreciez lungimea. De la înălțimea viaductelor admiram cu voluptate pereții stâncoși ce uneau abisul posomorât cu slava luminoasă a cerului. Pe fundul prăpastiei șerpuiau învolburate apele negre ale Jiului, care și-au croit această mirifică trecătoare. Ce forță extraordinară au avut de au spintecat inima munților?! Minunată și eroică lucrare a ieșit din mințile și mâinile oamenilor! De când mă știu pe lume am privit Cheile Oltețului din curtea casei și ele, pentru mine, nu aveau nimic deosebit. De aceea, mă uimea încântarea străinilor care le admirau îndelung. Comparam cu ochii minții locurile de aici, cu cele de acasă și găseam multe asemănări. La noi, muntele se ridică vertical – chiar din coasta satului.
Din acest cadru atât de pitoresc m-am hotărât să mă rup într-o zi. Doream cu ardoare să continui școala începută în sat. Părinții nu mă puteau întreține la liceu, deoarece cheltuielile mari le depășeau posibilitățile materiale. Rămânea varianta cu „profesionala”, unde școlarizarea o suporta statul, în schimbul unui contract cu întreprinderea. Pierdusem deja un an stând acasă, fiind mereu amăgit că o fi, că o păți, să mai vedem, să ne interesăm… Ai mei nu erau pregătiți să-mi dea drumul, de aceea îmi puneau voința la încercare. M-a chiniuit mult această neîmplinire. Speranțele au renăscut, când am aflat despre verii din Ardeal, care lucrau în uzină. De atunci, am avut sentimentul că ceva deosebit avea să se întâmple cu mine.
Într-o zi, soțul surorii mele a coborât de la munte, pentru a căuta un cioban la oi. Era sărbătoare și la noi acasă erau adunați mulți vecini și rude. S-a făcut liniște ca prin farmec și el m-a chemat în fața tuturor. Cumnatul ținea în mână un ciomag cu măciuca aurie, ghintuit și încrustat cu figuri cum nu mai văzusem. Din chimir a scos un muc slinos de creion. A pus cele două obiecte jos, chiar sub ochii mei. Mi-a zis:
– A venit vremea să alegi. Dacă te hotărăști să mergi cu mine, ciomagul este al tău. Dacă nu, și întorcând privirea disprețuitoare, iei creionul!…
Privirea nu mi se dezlipea de bâtă. Îmi dorisem. ca orice copil de la noi, una frumoasă, dar aceasta întrecea închipuirea mea. Mintea a început să lucreze febril. Toți mă priveau curioși, așteptând alegerea. Într-o clipă, mi-am văzut viitorul dacă aș fi luat ciomagul. Aș fi rămas ca toți ceilalți din sat. Vârful acela urât de creion însemna necunoscutul, posibilitatea de a continua aventura cunoașterii. M-am decis greu și, aproape mecanic, cu o mișcare agitată, am ridicat creionul. La cei prezenți am surprins mirarea întipărită pe chipuri, doar la câțiva puțină înțelegere.
– Tu ai ales, a zis cumnatul, noi îți respectăm alegerea. Dacă îți place cartea, ține-te de ea. Să fii ascultător, să respecți oamenii și să nu dai niciodată cinstea pe rușine!
Și ceilalți m-au povățuit, îmi strângeau mâinile sau mă îmbrățișau, urându-mi noroc. Eram impresionat de această manifestare de încredere și duioșie, încât mă furnica pe șira spinării. Realizam cu durere că hotărâsem așa de brusc să mă despart de ei, de locurile noastre minunate. Cântecele despre înstrăinare sunt foarte triste: „Mamă, șapte copii dacă ai/ Prin străini să nu-i mai dai/ Că m-ai dat mamă pe mine/ Și n-ai făcut nici-un bine/ Că străinu-i ca străinul/ Mai amar decât pelinul;/ De i-aș face cât de bine/ Se uită urât la mine/ De i-aș face din apă vin/ E la inimă hain …/”. Cum aș fi dorit să mă împart în două: să rămân, dar să și plec! Așa ceva era imposibil și m-am consolat cu ideea că îmi vor rămâne urmele pașilor dar, mai ales, amintirile. Voi reveni mereu cu gândul la cei dragi, la locurile noastre pitorești, la trăirile minunate ce mi-au marcat copilăria.

Acum sunt aici și mă mir cum pot dormi colegii mei. Azi, pe la prânz, s-a făcut careu. Era acolo directorul școlii, om trecut de prima tinerețe, care-i un pic răgușit și fumează țigări medicinale. Directorul adjunct poartă ochelari, e subțirel la trup și iute ca o sfârlează. Are nasul ascuțit și fața delicată. Au vorbit directorii, apoi pedagogii și ne-au pus în temă cu viața de ucenic. Un zgomot de motocicletă ne-a făcut să întoarcem capetele, ca la comandă. Motociclistul, aveam să aflu, este administratorul nostru. L-am întâlnit după masă, când am fost chemați să ne dea uniformele și lenjeria. Are în subordine mai multe femei pe care le strigă pe numele mic și uneori țipă la ele, făcându-le să roșească. Are ca la cincizeci de ani, e durduliu și roșcovan. Ne striga de pe un tabel, ne măsura cu privirea și poruncea unei femei în halat alb:
– Dă-i setul ăsta! Chipiul era deasupra.
– Dacă nu-mi vine?!, îngăima timid câte unul.
– Pe douăzeci de pumni în cap, replica el automat, încruntând sprâncenele. Eu că m-am înșelat, dar nu cred, iar tu că te îndoiești. Hai, altul!
E nemaipomenit omul nostru. Hainele ne vin ca turnate. Anul acesta, îmbrăcămintea este nouă, din stoc. Parcă îl aud pe tata: „La profesională, băiete, dacă reușești, primești ce-ți trebuie, adică haine și mâncare…”. Era și asta o șansă pentru cei ca noi, fără posibilități materiale, să continuăm învățătura. Am adormit târziu în muzica respirațiilor profunde. Când s-a deschis ușa și s-a aprins lumina, nu realizam unde mă aflu.
– Deșteptarea!, ordonă o voce de adult.
Cel care ne-a trezit pleacă, dar revine imediat. Era unul dintre pedagogi, un tip înalt, îmbrăcat la costum și cravată. Are o mustăcioară pe care o mângâie tacticos, cu vârful degetelor. Ne privește galeș, de parcă ar zice: „Ei puișori, azi o lăsăm mai moale, să nu vă speriați…”. Apoi, urlă poruncitor:
– Mergeți la vestiar în maieuri, vă luați săpunul, prosopul, periuța și pasta de dinți și într-un minut vă găsesc încolonați pe două rânduri, în fața ușii de la spălător!
Am intrat în viteză și papucii noștri, niște saboți cu tălpile de lemn, tropoiesc îngrozitor. Ordinul a fost executat când apare „Mustață”. Ne-a deschis ușa spălătorului, o încăpere lungă cât dormitorul nostru. Pe mijloc, de o parte și alta sunt amplasate chiuvetele și fiecare rând merge în partea lui. Ne spălăm, spionându-ne reciproc. Cei mai mulți folosesc cu stângăcie periuța, neobi,șnuiți cu așa ceva. Și eu acasă mă spălam pe dinți cu sare de bucătărie. La ieșire așteptau alți băieți, încolonați pe două rânduri.
În dormitor, fiecare trece în dreptul patului în care a dormit. Apare un băiat înalt, bine făcut, dintr-un an mai mare. Are o figură sobră și vorbește aspru, răstit.
– Mă numesc Bota Petru și sunt în anul trei B. Am fost repartizat ca îndrumător la dormitorul vostru. Acum o să vă arăt cum se face patul.
Ne arată, explicând că cearșaful trebuie să fie atât de bine întins, încât să sară banul. Cu o dexteritate de invidiat a făcut ca marginile cearceafului să intre sub saltea, rămânând întins fără cusur. Pe al doilea îl îndoaie pe lungime și pune pătura pliată deasupra. Marginile albe le trece peste pătură și o încadrează frumos. După exemplul arătat, încercăm să imităm mișcările și nu-i ușor. Unde suntem câte doi, treaba se face repede și bine. Când suntem gata, ne admirăm „opera”, dar Bota strâmbă din nas.
– Se poate mai bine, o să vedeți. Acum, echiparea!
E foarte grea și operația aceasta, sunt prea mulți nasturi. Ne cere să ne aliniem pe hol, ca să ne vadă bocancii. Aseară i-am dat cu cremă și i-am lustruit. Șeful nostru se uită la fiecare și bombăne nemulțumit.
– Țineți minte, băieți ! Un bărbat prezentabil are pantofii așa de lustruiți, încât poți „să-ți faci mustața în ei”. Apoi, hainele îngrijite, periate și o dungă la pantaloni impecabilă. Așa vreau să arătați de-acum! Ne privește dur, metalic, în contrast cu tonul oarecum vesel. Să mai știți că elevul de anul întâi are multe îndatoriri și puține drepturi. E bine să vă acomodați rapid cu ordinea și disciplina în cadrul internatului. Să dați respectul cuvenit celor mari, ca să nu vă ia la ochi, că atunci ați dat de dracu. Ați înțeles?!
Ciulim urechile, ca să înregistrăm mai bine cele auzite. Cineva de lângă mine murmură: „Am nimerit în armată, fraților!” și eu îl aprob în gând. Apare pedagogul cu mustață, care este la fel de sobru. Bota ia poziția de drepți și raportează că dormitorul nostru a executat programul de dimineață. Îi privesc admirativ. Suntem analizați pe sub sprâncene de către „Mustață”, care ne previne:
– Elevul Bota a fost numit șeful vostru de dormitor. Va răspunde permanent de ordine și disciplină, de respectarea cu strictețe a regulamentului de ordine interioară. Mustața i se mișcă, subțiindu-se la colțul buzelor. Acum, la masă! Intrați în prima serie…
Cei din dormittorul vecin trec în grabă pe lângă noi, coborând scările. „Mustață” intră în camera de lângă dormitorul nostru, pe ușa pe care scrie: „Pedagog de serviciu”. Ajungem în curte și formăm un mic careu. Primim alte lămuriri de la responsabil. Aflăm că în fiecare dimineață, în program intră înviorarea, după care cu toții mergem pe sectoare, la curățenie. Curtea este împărțită pe dormitoare și răspundem de partea noastră pe toată durata zilei. Ne atrage atenția că la masă se mănâncă în liniște, nu se trage de timp ca să nu întârzie seria următoare.
Cantina are temelia de piatră. La un capăt se află bucătăria, despărțită de sala de mese printr-un paravan de scânduri. În lateral este o ușă, iar în centru o porțiune cu sticlă prin care se văd bucătăresele, învârtindu-se în jurul cazanelor. Porțiile de mâncare se scot pe o masă lungă, acoperită cu tablă zincată, de unde elevii din anul al doilea le aduc la mese. E liniște, doar tacâmurile cu muzica lor înviorează atmosfera. Dintr-o dată, încetează cel mai mic zgomot și aflu motivul, când zăresc lentilele luminoase ale directorului adjunct. Are obrajii supți, merge nervos și privirile iscoditoare răscolesc peste tot. Cineva a șoptit: „Zmeul!” și nu pricep dacă acesta-i numele sau, poate, o poreclă. Îl privesc cu atenție, pentru că s-a oprit lângă noi.
– Furculița se ține în mâna stângă și cuțitul în dreapta… Pentru că sunteți la sfârșitul mesei: să vă fie de bine!
Am mulțumit cu toții, într-un glas. El a intrat grăbit în bucătărie, inspectând locul. Apare tot în mare viteză, se îndreaptă spre ieșire și dispare. În sală, rumoarea reîncepe cu accente vesele. Mă uit la mesele vecinilor. Toți au furculița în mâna stângă și cuțitul în dreapta.