XVII. Aventură de Paști

A trecut săptămâna mare. Colegii care locuiesc prin apropiere au plecat acasă. Cei rămași joacă table, șah sau remy. Mâine este concursul programat anume în duminica Sfintelor Paști. Gigi aranjează cu grijă pietrele de remy, dar mă spionează, privindu-mă din când în când. Astăzi m-am relaxat, așa m-a sfătuit el, ca să se consolideze și sedimenteze cunoștințele acumulate. Argumentul că „porcii nu se îngrașă în ajun” a fost invocat și de alți colegi.
– Fane, mergi cu noi la biserică?
Marian mă întreabă pe un ton neutru, care nu obligă, dar nu bănuiește cât de mult îmi doresc acest lucru.
– Merg, sigur că merg! N-am lipsit în niciun an, nici anul trecut, deși eram boboci.
Postul mare, săptămâna mare, joia mare, vinerea mare și apoi, ca un corolar „marea” sărbătoare a Învierii Domnului. Începând de joi seara eram nelipsit de la biserică. Slujbele aveau loc în tremurul misterios al lumânărilor. Ecoul cântărilor sfinte se revărsa de la înălțimea turlelor, ca o mană cerească pentru sufletele smerite. Ochii ficși ai sfinților mă urmăreau din toate părțile. Slujba de vineri seara, cu răstignirea lui Iisus, cântarea prohodului: „În mormânt, Viață,/ Pus ai fost Hristoase…” era foarte tristă. Ploua de fiecare dată, semn că și natura participa, amplificând tristețea oamenilor. La sfârșit, lumea mergea în cimitir, unde se aprindeau lumânări la morminte. Corul bocetelor răsuna tânguitor în răcoarea serii.
Pregătirile pentru sărbătoarea sărbătorilor, cum este considerată, dura întreaga săptămână, cu o râvnă impresionantă. Casele străluceau de curățenie și gospodinele nu mai pridideau cu treburile. Jertfa mielului, pe care nu o acceptam, mă înduioșa și, de aceea, plecam cât mai departe de locul sacrificiului. Mirosuri îmbietoare învăluiau satul, încât puteai cu ușurință să ghicești ce bunătăți se pregăteau. Noi, copiii, salivam cu poftă, dar ne frânam dorințele, ca și cei mari, așteptând cu nerăbdare să primim Sfintele Paști, dovada strădaniilor noastre pământești. În noaptea Învierii eram realmente fericit când se cânta „Hristos a înviat!” și când răspundeam o dată cu ceilalți: „Adevărat a înviat!”.
Marian îmi spune că au făcut rost de o frânghie, cu ajutorul căreia o să coborâm pe fereastră înainte de miezul nopții. Sperăm ca paznicul să nu aibă treaba noastră tocmai atunci.
Am găsit singur metoda de a adormi rapid și constat că-i bună. Îmi găsesc o poziție convenabilă, respir profund și ritmic, mă prefac că dorm și reușesc. Acum sunt pregătit, ca de obicei, dar nu pot alunga deloc gândurile. Mă și văd coborând pe frânghie în miezul nopții. O să reușim, sunt sigur de asta. I-am făcut-o noi lui „Amper”, inginerul, care ne predă electrotehnica. E un tip scund, îndesat, care pe timp friguros venea încălțat cu cizme ofițerești, bine lustruite. Cunoaște specialitate, nu glumă, pentru că ne umple tabla de câteva ori cu formule și calcule. Cu o mână scrie și cu cealaltă șterge, așa că noi îi admirăm mai mult dexteritatea. Ne scoate la tablă ca să ne „producem”, zice el. Când ne încurcăm, sare cu încălțările lui grele pe picioarele noastre. La început i-a ținut figura dar, după aceea, cum se apropia de noi, jucam torontoiul cu atenție, ca să scăpăm neatinși. După masă, aveam ultimele două ore consecutive cu dânsul și uneori îl rugam să ne dea drumul mai devreme, dar n-a acceptat niciodată. Deșurubam siguranțele și spuneam că nu avem lumină, dar ți-ai găsit omul… Imediat găsea defecțiunea și o repara pe loc, spre marea noastră dezamăgire. Într-o zi de miercuri a venit echipa de fotbal din Pitești, ca să joace un meci amical cu „Victoria” noastră. Jocul era urmat de chermeză, așa cum anunțau afișele ce împânzeau orașul. Asta ne-a pus pe jăratic. L-am implorat cu lacrimi în ochi să ne învoiască pe cei amatori, dar a rămas neînduplecat. Îl priveam supărați, iar îndemânarea lui la tablă nu mai impresiona pe nimeni. Cineva a avut ideea să escaladeze pervazul ferestrei deschise. Am împietrit de frică, dar nu l-a văzut și fericitul era liber. Au sărit și alții, profitând de faptul că „Amper” umplea tabla cu formule și nu se întorcea decât după ce auzea zgomotul surd al impactului cu solul. Urma o altă formulă și o nouă săritură. Să fi fost o simplă coincidență?! Dacă pe mine mă va prinde?! Am pândit momentul și m-am mutat în banca de la fereastră. Într-o tensiune grozavă, m-am trezit în afara clădirii, așteptând să fiu strigat. Apoi, m-am furișat pe sub ferestre până la colțul clădirii. Și acum sunt convins că ne-a făcut jocul, a găsit această rezolvare la rugămințile noastre. Scene de vis mă poartă în diferite locuri, când cineva mă bate pe umăr. M-am speriat fără voie și pulsul s-a accelerat, dar recunosc vocea colegului.
– Hai, dacă mergi cu noi!
Căldura de sub pătură mă îmbie să lenevesc și nu pricep cum a trecut timpul atât de repede. Prin semiîntuneric, îi zăresc pe cei care se îmbracă. Sar din pat, ca să alung somnul și constat că sunt bine dispus. Deschid fereastra și aerul rece, dens, mă învăluie rapid. Este o noapte senină și calmă, care îți dă curaj. Sunt plin de energie, ca un acumulator încărcat la maxim. Mi s-a întâmplat și altă dată. Ca să mă eliberez, sunt în stare să mă dau peste cap în văzul lumii.
Îmi vine în minte o pățanie de-acasă. Eram de-acum mai mare, cred că prin clasa a șasea s-a întâmplat. Tata m-a trimis la magazinul din sat, ca să-i cumpăr țigări. Eu, ca să nu merg pe drum, am luat-o pe o scurtătură, prin grădinile oamenilor. Prea plin de energie și forță mă credeam, erou din basme! Cu bățul din mână, devenit o sabie fermecată, zburam dintr-o singură lovitură capul vreunui zmeu prefăcut în buruieni sau mărăcini. Acaparat de imaginația mea năstrușnică, am observat prea târziu primejdia. M-am trezit în apropierea unei haite de câini ciobănești, mari și fioroși, adunați la nuntă. Ca să evit pericolul, puteam să mă urc într-un copac, dar nu se afla decât un nuc și acela pe direcția animalelor. Am încercat să merg încet, ca să nu-i provoc. Un cățelandru, cred că cel mai mic din grup, s-a apropiat de mine, lătrând cu ciudă. Am simulat că iau ceva de jos și arunc în el, dar nu s-a speriat, ci s-a întărâtat și mai tare. I-a alertat și pe ceilalți, care m-au înconjurat din toate părțile. Revăd de parcă s-ar fi întâmplat ieri, un tablou înfricoșător. De jur împrejur mă fixau ochii injectați de furie, mă amenințau cumplit colții lor albi, teribil de ascuțiți și primejdioși. Făceau probabil o hărmălaie de nedescris, dar pe care n-o auzeam. Mă învârteam ca o morișcă și loveam fulgerător cu bățul boturile lor rânjite. Eu sunt convins că omul este o ființă extraordinară, capabil să se mobilizeze în situații limită. În momentele acelea creierul, staul major, analiza situația cu o detașare și o viteză formidabilă, dând ordinele de apărare. Surprindeam imediat câinele care ataca și-l loveam, silindu-l să se retragă. Am împărțit lovituri cu nemiluita, de parcă era un duel regizat. Nu-mi dau seama cât a durat încleștarea, deoarece timpul în astfel de ocazii își modifică valoarea, se dilată foarte mult. Nu știu nici motivul pentru care au încetat asediul. Eram prea înfierbântat ca să mă opresc. N-am făcut mulți pași, căci animalele iritate m-au asaltat din nou, cu și mai multă furie. Am intrat iar în priză și, în timpul înfruntării, mi-am adus aminte de Nică și pățania lui cu dulăii lui Trăznea. Regretam că nu mi-a venit în minte soluția care l-a salvat pe el. Câțelandrul de la care începuse totul, era cel mai indignat de neputința celor mari de a-mi veni de hac. L-am văzut cum s-a aruncat ca turbat printre ceilalți. În săritură, m-a atins cu botul la spate, dar l-am lovit cu sete peste ochi și a plecat schelălăind de durere. Acesta a fost semnalul încetării ostilităților. Cum s-au îndepărtat, puțin m-am așezat pe iarbă, pregătit de ripostă. Nu a mai fost cazul, teoria lui Nică era bună. Ceva timp mi-au dat târcoale, mârâind provocator, dar nu mai aveam poftă s-o iau de la capăt. Mulțumeam Domnului că am scăpat cu bine. După ce au ajuns departe am plecat și eu în treaba mea, că pierdusem vremea și vorba aceea: „Pleci cu graba și te întâlnești cu zăbava”. Mi-au ținut calea două femei și un bărbat. M-au întrebat dacă eu am fost cel atacat de câini. Le-am spus că da și ei nu-și credeau ochilor că mă văd întreg și nevătămat. Una dintre femei m-a ispitit să-i spun de ce am stat jos. Le-am destăinuit secretul, cum se scapă de câini, dar mă priveau contrariați, neștiind ce să creadă despre mine.
Zâmbesc acelei amintiri. Manole, care-i cu patul lângă fereastră, își trage pătura peste cap. Legăm frânghia de piciorul patului. Dobrogeanu s-a aplecat în afară și adulmecă eventualele primejdii. Dă semnalul și noi, unul câte unul, coborâm ca alpiniștii pe zidul clădirii. Anul acesta, dormitorul are vederea spre oraș, iar jos e grădina. Mergem cu băgare de seamă până la gard, unde se găsește scândura mobilă pe care o folosim în cazuri extreme, ca și acum. Gigi, care a rămas, ne-a supravegheat plecarea, a ridicat frânghia și a închis fereastra. Pornim în tăcere către oraș. O escapadă noaptea îți înaripează curajul, pentru că ai nevoie de îndrăzneală ca să înfrunți o interdicție neînțeleasă. Acasă nu m-a oprit nimeni să merg la biserică, din contra, era o rușine să nu te duci. Ne furișăm pe o străduță lăturalnică, mai puțin luminată. Mergem pe trotuar, iar ferestrele se află la înălțimea capului. Cineva a povestit că directorul adjunct a intrat într-o zi cu capul într-un geam și l-a făcut țăndări. Noroc că nu s-a tăiat la față. A pus repede banii pe tocul ferestrei și a plecat mai departe.

La biserică lumea tocmai intrase, așa că ne-am strecurat și noi prin mulțime. Am asistat la slujbă cu emoție, repetând în minte rugăciunile și cântările pe care mi le-am reamintit perfect. La sfârșit, oamenii s-au îndreptat spre locurile de unde se iau Sfintele Paști. Am rămas printre ultimii și suntem oarecum stânjeniți de curiozitatea cu care ne privesc vârstnicii. Un bătrânel ne observă și vine la noi.
– Îndrăzniți băieți!
Vocea caldă ne determină să-l urmăm.
Preotul ne primește cu bucurie duhovnicească și cu o linguriță de argint ne dă Sfintele Paști. Ne binecuvântează și ne laudă pentru că am venit. Îl strigă pe moșul cel bun și îi spune ceva. Suntem chemați lângă o strană unde primim ouă roșii, cozonac, pască și o sticlă cu vin roșu. Noi ne eschivăm.
– Hai, luați! Dați și colegilor voștri, că-i mare sărbătoare astăzi!
Am mulțumit pentru dar și am ieșit. N-am mai urcat la căminul nostru și am rămas la un dormitor baracă, unde sunt paturi libere. Câteva ore ne-am odihnit și refăcut potențialul fizic.
Majoritatea am primit pachete de acasă, așa că pe la ora unsprezece am aranjat o masă pe cinste. Eu refuz să beau vin, dar Gigi mă dojenește.
– Bea, că-i de la biserică și o să ai noroc!
Am sorbit și-l țin în gură, ca să-i deslușesc aromele. Am senzația că-i la fel ca vinul de la împărtășanie, gust care persista până ajungeam acasă, unde mă aștepta mâncarea. Aroma aceea inconfundabilă o regăsesc acum. Câte lucruri și câte fenomene interesante le descoperi în copilărie! Unele singur, dar cele mai multe le înveți de la cei mari și toate formează partea de zestre individuală, atât de prețioasă în viață. Copilul este un receptor deosebit de sensibil, care înregistrează informațiile cu mintea, dar și cu sufletul. Cum aș putea uita voluptatea unei experiențe făcute cu noi de învățătorul nostru, când ne-a vorbit despre digestie? Parcă-l văd cum a împărțit la fiecare copil câte o bucățică de mălai copt în țest. Ne-a explicat ce se întâmplă cu mâncarea din momentul introducerii în cavitatea bucală. A insistat în special asupra simțului prin care receptăm gusturile. Priveam banala coajă de mălai și nu-mi venea să cred că are atâtea calități. Mi se dilataseră pupilele și salivam de poftă. Ne-a sfătuit să o mestecăm rar, cu atenție, până va disparea de la sine. Câștiga cel care o păstra mai mult în gură. N-aș fi bănuit că pot desluși atâtea senzații produse de neînsemnata bucățică. Până atunci știam sigur dacă mâncarea îmi place sau nu, după o simplă degustare. Uneori, mă supăram dacă trebuia să întrerup jocul, ca să merg la masă. Aș fi preferat să înghit o pastilă care să-mi țină de foame și aceea s-o iau prin somn. De atunci însă, am rămas cu reflexul de a savura în special bunătățile, iar acum avem cozonac, pască și prăjituri. Am ciocnit cu ouă roșii, dar eu nu suport mirosul oului fiert. Asta tot în urma unei întâmplări din copilărie, când am mâncat multe ouă și mi s-a făcut rău. La un Paște m-am ținut scai de frații mai mari, când au mers la horă. Aveau ouă tari, ciocneau cu alții și câștigau ouăle sparte. Ei mi le dădeau mie iar eu, ca să nu le port grija, le-am mâncat. Sunt atâția ani de-atunci și nu mi-am revenit. Veselia tinerească, stenică, a creat în dormitor o atmosferă de mare sărbătoare. Nu pot uita că după masă este concursul.
Mustața iar mi-a crescut. Îmi iau ustensilele de ras pe care le-am cumpărat și merg la spălător. Răsucesc comutatorul și lumina puternică a becurilor se reflectă orbitoare în oglinzile din perete. Mă săpunesc pe îndelete și parcă îl văd pe tăticul meu cum, săptămânal sau de sărbători, repeta ceremonia aceasta obligatorie. Eram impresionat de îndemânarea pe care o avea și mă gândeam cum o să fie când voi face și eu la fel.
Rămân cu fața fină și catifelată de copil. Spirtul ustură, dar și răcorește în același timp. Un fior mă scutură la gândul concursului. Îmi reproșez neîncrederea apăsătoare. Am dovedit că în clipe hotărâtoare mă pot mobiliza foarte bine. Așa a fost cu atacul câinilor, dar și altă dată, când m-am dus după lemne. Aveam un fierestrău coadă de vulpe, pe care-l prindeam la șold, ca pe o sabie și mă urcam în copaci, ca să tai uscăturile. Cu mare greutate mi-am făcut loc printre mărăcini, ca să mă urc într-un anin. Eram la câțiva metri înălțime și urma să prind creanga, să înaintez. Am rămas cu mâna înțepenită în aer. Norocul meu că i-am văzut capul cât pumnul și ochii sticloși. Corpul îi era încolăcit de mai multe ori în jurul lemnului și nu-mi venea să cred că un șarpe s-a urcat până aici. Nu frica mă pironise, ci spiritul instinctiv de apărare, care îți ascute până la paroxism simțurile. O stare asemănătoare o ghiceam și la el. Creierul căuta cu rapiditate soluția salvatoare. „Lasă-l în pace!”, mi-a sugerat un sfat din subconștient. Moșul Pătruț povestise cândva și eu înregistrasem, că trecuse printr-o mare primejdie. Era la munte și mergea pe o potecă îngustă, ce traversa un versant prăpăstios. În sus era peretele abupt, iar jos se deschidea hăul amețitor. La o cotitură s-a trezit față în față cu o namilă de urs. Pericolul de a cădea în prăpastie era la fel de mare pentru amândoi. Au rămas nemișcați și s-au privit drept în ochi. Omul a luat hotărârea și s-a întins cu spatele la stâncă, subțiindu-se cât a putut. I-a zis: „Hai, Martine, treci!”. Și ursul a trecut cu mare atenție și s-a îndepărtat, privind mereu în urmă.
Am stat și eu în fața șarpelui care mă sâsâia cu limba lui bifurcată. După un timp, care mi s-a părut o veșnicie, inițiativa a luat-o el. S-a retras ușurel, vreo jumătate de metru și tare mă miram că se deplasa cu coada înainte. A scos capul printre frunze, dându-mi de înțeles că este rândul meu. Am coborât pe partea opusă cu mare băgare de seamă și tot privind în sus. M-am îndepărtat de copac, primejdia trecuse și abia atunci mi s-au muiat genunchii. Un timp, n-am fost în stare să merg. Tata m-a lămurit că asta fost o reacție firească a organismului, epuizat de încordarea la care a fost supus. Avea nevoie de o pauză ca să-și revină.
Se apropie ora „H”, ora adevărului. Colegii m-au îmbrăcat, de nu mă recunosc. Vor să fac impresie bună și prin ținută. Port un sacou în carouri, împrumutat de la Zaharia, care-mi vine bine, cămașă uni, azurie și o cravată șic. Am încercat o duzină, până când Gigi a decis: merge! Toți băieții arată bine în această zi de sărbătoare.