VII. De la Borşa spre Cascada Cailor

Am ajuns, într-un final, la al şaptelea – şi ultimul – episod din călătorie.

Din Vişeul de Sus, după ce ne-am plimbat cu Mocăniţa, am pornit spre Borşa, ca să luăm telescaunul. Drumeţia ne-ar fi fost incompletă dacă nu bifam şi o întâlnire cu vestita Cascada Cailor!
Am ajuns pe la 15.10… iar programul de funcționare era până la ora 17. Suficient timp, am gândit noi. Numai că, pentru a putea porni telescaunul, mai trebuia îndeplinită o condiţie: aceea de a fi măcar zece persoane doritoare de o călătorie prin aer…!  Iar noi eram doi. Şi atât. Nici țipenie de om prin preajmă!

Ne-am aşezat pe-o bordură şi am zis să aşteptăm, totuşi, până la şi jumătate. Fără vreo speranţă… După zece minute, au oprit două maşini – din care au coborât nici mai mult, nici mai puţin de opt indivizi. Cinci adulţi şi trei copii. Ne-am bucurat noi împreună, de parcă ne cunoşteam de-o viaţă! Asta, până când am aflat că un copil, de fapt, nu e considerat om întreg…. Se doreau, cică, zece adulţi! În cele din urmă, si-au făcut aia milă de noi şi au pornit maşinăria minune chiar şi aşa, cu şapte oameni mari şi trei jumătăţi de buletin.

Am avut de parcurs un traseu de 2.030 de metri, cu o viteză de doi metri pe secundă. Durata transportului era de 17 minute, iar noi ne aflam la o distanţă de 496 de metri de sol.

Am ajuns, pe la ora 16 sus dar, de acolo până la cascadă mai erau vreo 40 de minute de mers normal. Cum, însă, noi luasem bilet dus-întors, într-o oră trebuia neapărat să fim înapoi.
Aşa că, am pornit în pas alergător spre ceea ce ştiam că este o minunăţie a naturii. Văzusem nenumărate poze cu ape învolburate de la Cascada Cailor, dar acum aveam să le privesc pe viu. Drumul era greoi, dar mai mult în vale, ceea ce ne ajuta. Ne şi înspăimânta, ştiind că, în curând, va trebui urcat. Încercam să nu pun la socoteală aceste gânduri şi să mă bucur de prezent. Ascultam foşnetul pădurii şi mi se părea că aud deja cascada… Preferam să-mi folosesc doar urechile, căci ochii reuşeau doar să mă îngrozească…

Ochii au părut să ne joace feste şi la întâlnirea cu mult visata cascadă! Pentru că… ia apa de unde nu-i! Trecuse suficient de mult timp fără ploaie… Prin urmare, cea mai mare cascadă din România era de toată jalea. De la 1.300 de metri… parcă era dat drumul unei ape de la robinet… nu unui şuvoi sălbatic, cunoscut, în continuare, doar din pozele altora.

Am pornit înapoi, spre telescaun, puţin dezamăgiți, puţin amuzaţi, puţin obosiţi. Am avut de urcat tot drumul pe care, până acum, îl coborâserăm. Şi-am reuşit, spre surprinderea noastră, să constatăm că nu ne-au ieşit limbile de-un cot! Ne-am odihnit în telescaun! Şi tot acolo am descoperit că eram prăfuiţi din cap până-n picioare!

De la Borşa, am pornit, fir întins, spre Iaşi.
Şi-am încălecat pe-o şa… şi după aproape două luni am încheiat povestea-aşa! 🙂

Citeşte şi:
I. Din Iaşi spre Săpânţa – cu oprila la Vatra Dornei
II. Cimitirul Vesel – Săpânţa
III. Mănăstirea Peri – Săpânţa
IV. Prin Sighetul Marmaţiei
V. Muzeul Memorial de la Sighet – izvor nesecat de lacrimi
* VI. Plimbare cu Mocăniţa

S-ar putea să-ţi placă şi...

5 comentarii

  1. Ce ghinion avusi. Tot in vara asta am fost si eu pe acolo, cu singura diferenta ca am prins apa din plin. Si de acolo am mai mers inca vreo doua ore (daca nu cumva mai mult) pana la un lac ce se ascundea la cota 2000 si ceva (cred). Sigur ai vazut indicatorul care era pozitionat fix intre drumul care ducea spre cascada si cel spre lac, bifurcatia respectiva 🙂
    Felicitari pentru curajul avut de a merge tot cu telescaunul la intoarcere, noi (eu si sotia) am preferat sa o luam la pas, pe drumul forestier ce lega cascada de civilizatie 🙂 Foarte, foarte misto 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *