IV. Prin Sighetul Marmaţiei

Din Săpânţa, am plecat spre Sighetul Marmaţiei. 18 kilometri. Noi, cu maşina. Alţii, destul de mulţi – de-ai locului, cu bicicleta. M-a mirat să văd nu doar obişnuitele bunicuţe comice, pedalând, ci şi mulţi copii, femei şi bărbaţi în floarea vârstei care făceu, probabil, naveta. După experienţa asta, pot spune că Sighetul Marmaţiei este unul dintre puţinele oraşe în care bicicleta chiar are un loc de cinste în existenţa oamenilor!

Ajunşi în Sighet, ne-am pus pe vizitat: Muzeul de Ştiinţele Naturii, Istorie şi Arheologie, Muzeul Etnografic al Maramureşului, Muzeul Satului Maramureşean şi Muzeul Memorial. Ultimul obiectiv va avea parte de o postare separată – măcar atât pot face şi eu, să scriu mai în detaliu despre Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei…

La Muzeul Etnografic a fost interesant. Dar, la Muzeul de Ştiinţele Naturii a fost cu suflet. Am fost surprinşi de onoarea de a avea ghid. Un domn foarte simpatic, vorbăreţ şi amuzant, care ne-a arătat exponatele în detaliu şi ne-a explicat o mulţime de lucruri. Am văzut, printre altele, un molar de mamut, o vertebră de balenă şi un corn de elan.  Ne-am amintit câteva amănunte de la orele de zoologie şi chiar am aflat lucruri noi:

Şi România este o ţară caldă pentru unele păsări (ex: ferestraşul mare, cufundar polar).

Alte păsări, precum pescăruşul albastru, migrează pe verticală – de la munte, iarna coboară mai pe la şes.

O familie de piţigoi curăţă, în scurt timp, o livadă de 40 de pomi. Asta, având în vedere că un piţigoi mănâncă, într-o zi, insecte care cântăresc cât propria lui greutate.

O femelă şobolan se poate mândri că are, într-un singur an, un milion de urmaşi.

Prima muşcătură a puilor de viperă este cea mai periculoasă.

– Un lup poate sări un gard de doi metri cu o oaie de 50 de kilograme în colţi.

Guguştiucul nu e dintotdeauna în ţara noastră. El vine din India şi a fost semnalat, pentru prima dată, prin 1947. Bereş Iosif, cel care a şi înfiinţat Muzeul de Ştiinţele Naturii, anunţa, pe când avea 17 ani, că guguştiucul a venit şi în Europa!

Nu mă retrag din incinta muzeului, până nu vă ofer şi adresele a două site-uri la care lucrează, cu spor şi cu rezultate nemaipomenite, domnul ghid: Foto Maramureş şi Asociaţia Ecologie Tursim Nordica.

După o adevărată şi plăcută lecţie – care ne-a amintit, cu drag, de şcoală, am plecat să vizităm Muzeul Satului Maramureşean. Am urcat dealuri, ne-am pozat pe la porţi şi pe la fântâni şi am intrat pe toate potecile. Am admirat casele (cam 30). Ele ilustrează locuinţe tipice româneşti, slave, evreieşti, maghiare şi germane din secolele XVII-XVIII.

 

Am făcut cunoştinţă cu un locuitor al Satului Maramureşean, dar şi cu prietenii lui.

Am ajuns, într-un final, sus, sus de tot. La biserică. Cea mai veche construcţie din muzeu – datează din secolul al XVI-lea şi este adusă din satul Onceşti, de pe valea Izei.

Muzeul Satului este o oază de linişte. Mai mult decât atât, este un loc în care poţi cunoaşte elemente de arhitectură şi civilizaţie rurală din zona Maramureşului.

Citeşte şi:
* I. Din Iaşi, spre Săpânţa – cu oprire la Vatra Dornei
* II. Cimitirul Vesel – Săpânţa   
* III. Mănăstirea Peri – Săpânţa

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *