Doar eu – incompletă și imperfectă
Am de unele, pentru că nu am altele. Fac unele, pentru că nu fac altele. Nimic nu e total, complet, ideal. Eu nu sunt nici pe departe perfectă. Așa că, atunci când unii se minunează de cât de faină aș fi, eu mai cu foc râd și explic că nimic nu sunt, nimic nu fac, nimic nu am. Sunt incompletă și imperfectă!
Foto: Andrei Prian Eu sunt, în mare, fericită, pentru că nu-mi trebuie multe și pentru că nu aștept să-mi creeze alții fericiri. Eu sunt, în mare, mulțumită cu ceea ce am pentru că, de fapt, nimic material nu prea am… În ceea ce privește oamenii, îi am nemeritat de mult și de frumos pe câțiva. Pe cei care încă mă iubesc, mă suportă, mă cuprind în viața și în brațele lor. Am și pierdut oameni din echipă. Și-am suferit. Mult! Și, totuși, am dat drumul… Nimeni nu trebuie să fie cu forța lângă mine.
Să mă dau cine nu sunt? Nu! Mi-s suficientă „eu”…
Eu sunt, în mare, mulțumită, pentru că niciodată, niciun gol din suflet și nici din stomac nu au rămas neumplute. Atunci când n-am mai avut, atunci am primit. Atunci când n-am mai putut, atunci mi-a venit ajutor. Atunci când am fost la pământ, atunci am fost ridicată mai sus. Am primit ajutor concret, simțit, minunat! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Mi s-ar părea obositor să mă dau cine nu sunt și să mă clădesc pentru alții, pe false temelii și pe orgolii ce mereu au nevoie de hrană. Nu sunt și nu-mi doresc să cresc așa.
Eu sunt ok cu viața mea în care n-am de toate. Eu sunt ok în viața mea incompletă și imperfectă. Eu sunt ok în colțul meu din care nu mă văd nici faină, nici minunată, nici de neînlocuit. Sunt doar o Anda Elena. Și asta îmi e de ajuns.
„Nu mi-am dorit să-mi fie mie bine! Mi-am dorit ca vouă să NU vă fie bine!”
Am văzut cândva un film despre o tipă care provenea dintr-o familie destrămată, cu abuzuri și o grămadă de nenorociri. La un moment dat, s-a împrietenit cu o altă tipă – dintr-o familie ideală. Aceasta din urmă a văzut-o ca pe-o soră, iar părinții ei au primit-o în casă și în sufletele lor cu toată deschiderea și cu toată iubirea. Credeți că a fost bine? Din păcate, nu. Căci, în ascuns, tânăra nefericită a început să creeze o grămadă de probleme,
Suntem „toleranți”, vrem drepturi și libertăți, dar încă ne uimește un tânăr care se închină
Îmi povestea cineva care lucrează în străinătate, la o companie nu mare, nu mică… despre un coleg care are un covoraș și care își face rugăciunile zilnic, la ore fixe. Pentru că una dintre ore e în timpul programului de muncă, angajatul a solicitat angajatorului spațiu și timp. Și-a primit. Astfel, biroul de ședințe, care era la vedere, cu pereții de sticlă, a fost tapetat cu hârtie albă și este mereu ocupat de un singur-același om, 15 minute, într-un anume interval orar. În plus, colegul are o învoire vinerea, pentru a merge la rugăciunea colectivă cu cei de-o credință cu el. Super! Adică, fără glumă – mă bucur că există deschidere și respect pentru drepturile (religioase) ale omului. La serviciu și în afara serviciului, căci sunt și unii pe stradă, în parcuri, de exemplu – ei și covorașul lor.
Dar o fi toleranța asta față de minorități egală pentru toți minoritarii? Dar o fi toleranța asta valabilă și în cazul majoritarilor? Mă întreb… fără să caut răspunsul-cel-corect (
politic?).Și acum vin la noi în țară și observ un domn, un mare domn, un formator de opinii… cum este el foarte surprins (a se citi dezgustat, nu mirat și fericit) că există tineri care își fac cruce atunci când trec pe lângă o biserică. Numește acest gest ca fiind „o formă de ploconire”. Și nu se oprește doar aici.
Când ziua-i zi, de ce vorbim despre noapte?! Explicații pe înțelesul copiilor
– Afară este zi sau noapte?
– E zi! Uite ce lumină e! E soarele pe cer! Haha, ce amuzant, cum să-ți treacă prin minte să răspunzi că e noapte?
– Ține minte, copilul meu. Va veni vremea în care unii vor veni la tine, în mijlocul zilei, să-ți spună că e noapte.
– Imposibil!
– Nimic nu-i imposibil!
– Atunci… am să le spun că n-au dreptate!
– Poți încerca. O perioadă. Dar nu e neapărat rostul tău să încerci să-i convingi.
Dacă și cu parcă în așteptarea unui prim pas bun
Dacă ne-am canaliza glumele proaste și ura spre un bine… dacă în locul fiecărui gest care nu ne face cinste am oferi un leu unui om aflat în nevoie… dacă în locul unei încleștări din dinți sau din pumni am alege un gând de drag… am fi în stare să cucerim lumea!
Preferăm, însă, o zbatere surdă și oarbă – deloc mută! – în mocirlă.
A fi sau a nu fi (fericit). Capcana din online
Pentru că n-am avut timp, dar nici chef – am lipsit câteva săptămâni din online. O mână de oameni m-au întrebat dacă-s bine. Pentru cei mai mulți, n-am mai existat deloc.
De curând, am revenit. Pentru că mi-au revenit timpul și cheful de online. Am revenit zâmbind. Eram împăcată cu cei puțini, cărora le-a păsat o secundă de mine. Eram și mai împăcată cu trecerea mea în uitare.
Lipsa din online nu a fost un „experiment social”. Nu a fost un pas planificat, în care ar fi trebuit să „calculez” ceva. Dar n-am putut să nu conștientizez
Regăsit fericire. N-ai să ghicești a cui e… vina! :)
Fericire? Ce este fericirea? Mai nimic… dacă nu te înfrupți bine din nefericire. Să-i știi gustul, să-ți sterpezești dinții, să te trezești și să realizezi că nu asta vrei de la viață.
Foto: Andrei Prian Ce-i un om care îți face un rău uriaș? De multe ori, cel mai bun prieten! Sună aiuritor, mai ales că prima reacție ar fi… prea puțin prietenoasă. Însă, după ce trec secundele/ orele/ zilele de furie, după ce te dezmeticești și te întrebi și tu, ca prostul, de ce ți s-a întâmplat asta?!, s-ar putea să găsești multe probleme… la tine! Și atunci, omul care ți-a pus piedică are surpriza de a te vedea în picioare cu mult mai repede decât visase.
Îți poate oferi un așa-zis inamic fericire? Indirect – deși, mai mult decât direct! 🙂 Dureros, dar real. Fericirea ne-o facem singuri, atunci când reușim să ne deșteptăm din lenevie și din obișnuințe. Fericirea ne-o facem singuri, atunci când învățăm să (re)apreciem lucrurile mărunte și să facem din ele motive de zâmbet și de sărbătoare.
Fericire discretă. Acum și aici
Fericirea nu ne-o putem clădi pe nefericirea altora. De aceea, din păcate, oamenii obișnuiți cu facerea de rău mai au mult până să descopere secretul sufletului liniștit – oricâtă liniște ar părea că emană. Dar, după cum rezultă, fericirea ne-o putem clădi pe mormintele propriilor nefericiri. Pe greșeli asumate, pe iertare cerută și oferită, pe conștientizare a minusurilor și pe eliminare a lor, pas cu pas. Pe reluare a legăturii cu Dumnezeu și cu inima din dotare. Pe schimbare parțială sau totală a vieții.
Fericirea nu-i în planurile de viitor. E aici și acum. E simplă și smerită. E sinceră. E atât de cuminte și de simțită, încât nu-ți sare în gât, nu te zguduie, nici nu-ți dă două palme – doar, doar ai să reușești s-o vezi. E foarte aproape de tine și e foarte discretă – și chiar îți permite să treci nepăsător pe lângă ea. Atunci, fericirea trage un plâns bun… de mila ta. Își păstrează însă credința c-ai să te descoperi, c-ai să-ți dai seama c-ai lăsat-o în urmă și că, poate, ai să te întorci după ea.
Surpriza din spatele… inamicului! 🙂
Și când speranța ei e pe ducă, tan-ta-ni-ooo!!! Apare de după colț cineva care te rănește. Pentru o perioadă. Atât cât îi permiți și atât cât îți trebuie pentru a conștientiza întreg procesul de mai sus. Atunci, într-un colț de suflet, reapare fericirea. Oricât de rănit ar fi colțul acela de suflet, nu poți să nu rămâi uimit de cât de mult ai greșit tu, de cât de multe fericiri ai ratat, de cât de ușor te-ai distrus tu pe tine, încetul cu încetul… Nu poți să nu începi să-ți faci noi planuri de trăit aici și acum, de bucurat, de simțit…
Observi? Omul sau oamenii bau-bau nici măcar nu mai există, oricâte fericiri ți-ar fi furat. Aici e vorba despre fericirile pe care tu singur le-ai ratat/ disprețuit/ minimalizat până acum. Poate, pentru prima dată în viață, acum e vorba despre tine și despre luptele tale. Răul n-a fost creat decât ca să-ți amintească faptul că există binele. Că poți alege binele – acela simplu, necosmetizat, care-și permite riduri fine de fericire. La fel, oamenii care nu-ți vor binele au fost creați ca să te trezească – atunci când, aparent, ți-e rău de prea mult bine. Ce buclă fantastică! Și ce binecuvântare că există și oameni care să ne fie ceas deșteptător, atunci când ne permitem să adormim pe calea spre fericire!
[Citește și: Nimeni nu face rău de prea mult bine. Dacă am înțelege…]
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
