Fuga de nefericire ne smulge din brațele fericirii

Fericirea nu-i chiar așa cum ne-o închipuim noi. Fericirea nu-i doar lapte și miere. Fericirea nu-i neapărat lipsă de nefericire. Din contra. Fericirea poate fi și consecință a nefericirilor. A durerii. A suferinței. A dezamăgirilor.

Cam de aceea, probabil, mulți ne declarăm nemulțumiți, dezarmați, deznădăjduiți. Vrem fericirea ca pe un merit deplin – fără să trudim pentru ea. Mulți fugim de posibila nefericire și ratăm, astfel, întâlnirea pe care ne-o dă, la un anume colț, fericirea.

Câtă vreme ne e frică de suferință și de consecințe… rămânem căldicei și necopți. Și nefericiți de prea mult bine. Și simulăm o fericire. Sau ne-o imaginăm și trăim în ea așa, ca-ntr-o bulă de săpun. Dar bula n-are viață prea lungă! Și se sparge când ne e lumea mai dragă, izbindu-ne de pământ.

Buf! S-a zis cu noi! Sau poate că nu. Poate că abia de la spargerea bulei începe totul. Fericirea nu-i doar lapte și miere. Fericirea-i în carne vie. Uneori doare. Și-n alte dăți urlă. Și-n unele dimineți ne găsește cu lacrimile șiroaie pe chip – și cu-n mulțumesc plin de recunoștință în suflet.

Fericirea cea adevărată se naște din viață trăită. Iar viața care nu se mimează, ci se trăiește, e plină de nefericire – menită să ne facă un pic mai buni, un pic mai puternici, un pic mai înțelepți. Pic cu pic mai fericiți.

[Sursă foto: Amintiri prețioase]