În ultimul an, am avut mai multe pauze și câteva tentative de a închide blogul. Nu m-a lăsat inima să acționez din impuls așa că, iată, cele Șapte pietre au apucat ziua de astăzi, când aniversează… 11 ani! 🙂
Nu vă povestesc gândurile astea ca să spuneți: „Vai, nuuu! Dar e atât de minunat blogul! Nu-l închide…” – și alte asemenea. Vi le spun pentru că ele au existat și pentru că blogul nu mai e demult doar locul meu, ci e locul pe care îl împart în bucurii și-n tristeți cu mulți dintre voi.
E un spațiu în care mă simt bine și în care mi-am oferit bucățele importante de suflet. E un spațiu în care am tastat cu gura până la urechi sau înecată în lacrimi. E un loc de glume, de haz de necaz, de banalități – dar și de seriozități. Pe mine scrisul mă bucură și mă vindecă, mă ridică din multe și mă face… vie. În același timp, însă, anul acesta, în multe situații mi s-a părut că nu mai am ce spune, că nu mai am rost în a spune, că-i mai bine în tăcere. Mult mai bine.
Mi-am dat seama că cel mai firesc este
