Prima zi de prietenie

Am fost aseară la Zilele Prieteniei Bergenbier. Ca o mamă de treabă/ nebună ce sunt, la prima parte din concert mi-am luat copilul cu mine. Ca o mamă nebună/ de treabă ce sunt, când s-a încins atmosfera, am predat copilul la al său tată – cu destinația home – iar eu am continuat petrecerea.

În primă fază, l-am revăzut pe Artan. Încă îl mai asociez cu Timpuri Noi – deși, în noile timpuri, trupa i se numește Partizan.

A cântat, apoi, Mihai Mărgineanu. În stilu-i caracteristic, plin de umor și cu mâinile în șold.

Am aflat, tot cu umor și cu mâinile în șold, că e în minoritate – colegii lui din band fiind, în mare parte, țigani.

Cei de la Vița de Vie au dat sunetul mai tare, au făcut să se audă basul și cu toba mare și ne-au trezit, definitiv, din amorțeală. Dacă, la ultimele concerte am stat destul de cuminte, aseară am cântat și am sărit cât am putut eu, ca-n vremea tinereții :).

Mai ceva a fost când a apărut Cargo pe scenă! Anul acesta se împlinesc 30 de ani de când s-a înființat trupa – același număr de ani pe care-l mi-l va indica și mie, din august, buletinul. Faza e că, pe lângă ei, eu sunt chiar babă tare. Mi-au plăcut, din nou și, ca de fiecare dată, băieții! Pot să le spun așa? 🙂 Sunt perfecți când apar pe scenă și chiar de dinainte de a apărea. Și-au personalizat cu brio intrarea.

Și-au personalizat și partea lor de spectacol. Au comunicat. Au fost vii și frumoși!

La un moment dat, Baciu cânta „te petrec și mă uit la tine” – privindu-mă în ochi. „Parcă pierd ceva din mine…” – și atunci mi-a aruncat o pană de chitară :). Pana a zburat ca un porumbel – în mijlocul colegilor bloggeri. Eu filmam cu telefonul, iar în gât aveam aparatul foto – pe care mi-a fost frică să nu-l bușesc de gard, în încercarea de a prinde cadoul. Din alt grup a țășnit un nene, care a ridicat pana și-a fugit mișelește cu ea. În acest timp, solistul a ridicat din umeri, a regret și a continuat cântarea: „Zău, îmi e greu!” :). Momentul a fost unul simpatic, per ansamblu, așa cum s-a potrivit el cu versurile – și cu un dram de ciudă, pentru furtul comis.

Mi-am scos, însă, pârleala, când s-a strigat bis pentru Cargo și s-a mai aruncat o pană. Tot în mijlocul bloggerilor a ajuns. Am ochit-o, fix când se ascundea sub o talpă. M-am aplecat, am ciocănit într-un picior și… mi-am făcut singură un dar meritat cu o tură înainte! 🙂

Prietenia cu Bergenbier continuă și astăzi. Iar astăzi voi spune prezent la Paraziții. Fără copil. Am zis!