Despre blog

De ce pietre? De ce şapte?

Nu sunt deloc originală, nici nu-mi doresc. Şapte pietre (cunoscut uneori drept Nouă pietre sau Castel) este unul dintre jocurile preferate ale copilăriei mele.
Sunt şapte, la fel ca zilele săptămânii, la fel ca piticii din Albă ca Zăpada, la fel ca anii de acasă pe care-i avem sau nu. Sunt pietre, dar la fel de bine pot fi şi bucurii sau necazuri, copii, probleme de rezolvat, zile rămase până la concediu.
Un joc în care aşezi şapte pietre una peste alta, le dărâmi şi apoi, împreună cu prietenii tăi încerci să le reclădeşti. Dacă nu reuşeşti până să te prindă adversarul, pierzi.
E un joc care te învaţă să lucrezi în echipă, să ai grijă de cel de lângă tine, să iubeşti, să îţi accepţi eşecul, să-ţi ajuţi colegul să se ridice şi să mergeţi mai departe, cu fruntea sus.
E un joc de pe vremea mea, pus la naftalină acum. La fel ca şi echipa, sacrificiul pentru aproapele tău, bucuria ta pentru bucuria lui. Câteodată, privesc în jur şi nu mă regăsesc în lumea asta. Pe vremea mea era altfel. În august am împlinit 33 de ani.

Din viaţa lui Şapte pietre

Prima postare pe blog a fost scrisă pe 23 iulie 2008. După trei ani petrecuţi pe blogspot, am decis că e timpul să mă mut pe un domeniu propriu. Punct ro.
În 2008, blogul a început, logic, dintr-o joacă. Fără planuri mari de viitor. Anunţam atunci:

Voi clădi, dărâma şi reclădi mereu idei, gânduri, pietre… viaţa! Voi fi veselă, tristă, îndragostită, în tonuri diferite de bronz, în tonuri diferite de gri, în toane diferite. Voi fi o piatră, voi fi un puzzle de pietricele şi voi juca şotron cu toţi copiii. Voi fi un fir de nisip şi un munte. Un mare tot şi un mare nimic.

Nu m-am dezis niciodată de la ceea ce am afirmat. Mi-am urmat drumul în joacă şi cu seriozitateŞapte pietre a devenit o pasiune pe viaţă. Astăzi, trăiesc realitatea gândindu-mă cum aş putea s-o transform mai bine într-o postare. Pare o nebunie, dar e o nebunie frumoasă.
Aici râd şi plâng şi mângâi şi trag de urechi, aici glumesc şi apoi mă încrunt, aici adun amintiri şi gânduri, dorinţe, eşecuri şi realizări. Parte din viaţa mea. Parte din viaţa noastră.
Am în jur oameni minunaţi, oameni pe care-i cunosc şi oameni pe care-mi doresc să ajung să-i cunosc. Blogul s-a transformat într-un liant care nu mai ţine cont de mulţii sau puţinii kilometri ce mă despart fizic de tine. De-a lungul timpului am fost lăudată, am fost şi mustrată. Cel mai important: am fost acceptată aşa cum sunt. Iar pentru mine asta contează enorm! Pentru că, oricum aş fi, cel mai bine mă simt în pielea mea.

Îţi mulţumesc ţie, celui ce mă citeşti! Îţi mulţumesc că-ţi faci timp să ajungi pe aici şi să stai de vorbă cu pietrele!

Anda Elena Pintilie

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *