III. Nevoia de prieteni
Ziua de școală s-a terminat, iar restul timpului a stat sub semnul împărțirii pe meserii… Așa ceva nu se uită!
Amurgul s-a lăsat pe nesimțite. Soarele a dispărut într-o baltă sângerie, ce se revarsă pe coama dealului. A trecut o zi de toamnă deosebit de frumoasă, pe care acasă aș fi petrecut-o la muncile câmpului. Acum sunt aici, pe meleaguri străine și sunt trist, cum n-am mai fost niciodată. Stau pe banca de la intrare și privesc printre ulucile gardului. Băieții din anii mai mari încă se duc la cină.II. Deziluzie și speranțe
Este o dimineață frumoasă de septembrie. Până la ora nouă suntem liberi și, de aceea, în curte este mare animație. În stradă, un grup de băieți stau ciorchine în jurul unui elev din anul al treilea, care vorbește gesticulând. Are un glas plăcut, melodios.
I. Adio, copilărie!
Dormitorul este înalt și spațios. Are cincisprezece paturi și, în zece dintre ele, dormim câte doi. Pereții proaspăt văruiți răspândesc un miros înviorător, iar așternuturile albe excită și ele simțurile cu emanații de sodă și clor. Becurile au fost stinse de multă vreme, iar prin ferestre pătrunde puțină lumină sfântă și binefăcătoare. Ambianța de aici este caldă, prietenoasă și-mi dă curaj. Invidiez colegii care au trecut deja în lumea viselor. Mie totul mi se pare neobișnuit și stări felurite mă poartă în vârtejul amețitor al gândurilor. Unele-s agreabile, triumfătoare, ca urmare a reușitei la examen, iar altele, date de ineditul situației, sunt confuze și chinuitoare. Încerc să mă liniștesc, reconstituind evenimentele care m-au adus pe aceste meleaguri.
Ștefan Epure: Viața-i frumoasă, băieți!
Ștefan Epure e tata. Proful acela care a ajuns la catedră, după ce-a trecut printr-o groază de încercări. E copilul care a ales mucul de creion în locul unui ciomag zdravăn de cioban. Copilul fără posibilități financiare, dar cu vise multe. Care a pășit temător și, deopotrivă, cu mult curaj, în necunoscut.
Nu a avut deloc un drum lin. Până la liceu și la facultate, a făcut o școală profesională și a muncit ani întregi în uzină. A reușit să ajungă, totuși, mare – dar, și mai important, a reușit să păstreze în suflet farmecul extras din greutatea acelor vremuri.
Șocul de a îți găsi parul din ochi
Faza aceea cu paiul și cu parul e perfect adevărată. Știu că, în general, nu ne place să constatăm că avem un par în ochi. Doar suntem cei mai corecți, cei mai drepți, cei mai imaculați. Inclusiv atunci când greșim o facem pentru că… altfel nu s-ar putea. Așa ajungem să greșim, doar ca să avem dreptate.
Trec ore și zile și ani la rândul, în care dăm din cap dezaprobator, atunci când alții o iau pe arătură. Ce dacă devierea lor e cam aceeași și, poate, chiar mai puțin semnificativă?
Te salut, generație-n blugi!
Cu măcar o generaţie înaintea mea, e frate-meu. Pe el îl ţin minte tânjind la o pereche de blugi. Pe el mi-l amintesc, fericit, cu prima lui pereche de blugi!
Ce uimiţi am fost, mai târziu, când în Dallas toţi mergeau la vaci îmbrăcaţi în pantaloni denim… Elegănţeala de la noi era o simplă costumaţie de cowboy…Amintiri peste timp
Prima dată, am văzut invitaţii pentru botez handmade la o prietenă din străinătate. Ideea asta mi s-a părut fabuloasă. Pentru că scrisorica era copilăroasă şi dulce, frumos personalizată şi grabnic dătătoare de zâmbet! Mă gândeam, pe atunci, că va mai trece o viață până când munca unor mâini dibace va ieși la lumină și pe aici, la noi.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
