Jocuri dintr-o alta copilarie

Desi exista in sectiunea Despre blog explicatia – De ce pietre? De ce sapte?, mai multi mi-au cerut sa le povestesc despre jocul Sapte pietre. Astfel, am descoperit si descopar in fiecare zi ca jocurile copilariei mele se ingroapa undeva, intre calculator si televizor, intre singuratate si sedentarism, intre generatia mea si noua generatie… Acum, cu cat esti mai copil, mai tanar, mai modern, mai proaspat… cu atat mai mult risti sa fii mai inchistat, mai egoist, mai stapanit de tehnologie si poate… mai batut in cap. Nu spun asta pentru a jigni. Nici nu-mi face vreo placere. Sunt pe cale de a deveni mama, iar propriile mele vorbe si idei ma ingrozesc.
Pe vremea mea adunam capace si organizam olimpiade sportive in fata blocului. Ieseam cu paturica in parc. Faceam concursuri de Miss si de cultura generala. Jucam mult iubitele Sapte pietre, dar si Ascunsa, Baba Oarba, Ratele si vanatorii, Ursuletul doarme, Tarile, Incetul cu incetul se fabrica otetul, Mima, Sotron, Somer, Maroco, Telefonul fara fir, Coarda, Ata, Prinsa, Lapte gros, Flori, fete sau baieti, melodii sau cantareti, Tomanap, Fazan, Spanzuratoarea, Leapsa, Tara, tara, vrem ostasi, Pacalici, Popa prostu, Razboi, Macaua…
Aveam tuburi si sageti, prastii, organizam batai cu apa. Faceam echilibristica la batatorul de covoare. In orice moment gaseam motive de joaca. Orice obiect se transforma sub puterea mintii noastre. Un simplu bat devenea sabie, un fir de salcie ne era coroana. Pe tocurile mamei deveneam printese. Citeam mult si faceam schimb de timbre.
Atunci, aveam imaginatie. Aveam prieteni. Aveam echipe. ERAM FERICITI! Acum, aud copii care spun ca se plictisesc. Ce era aia plictiseala, pentru noi? Atunci, eram copiii cu cheia de gat, dar simteam ca avem parinti. Acum, multi parinti dau bani si bone si lux, cursuri de muzica, dans, limbi straine, dar uita sa-si mai dedice o ora din zi pentru copiii lor. Acum, copiii se bucura singuri de joc, iar lucrul in echipa ii depaseste, de multe ori. Acum, un monstru sau o Hannah Montana sunt mai apreciati decat vecinul de pe scara.
Nu vreau sa ma ingrop in trecut. Dar imi doresc si pentru copiii mei un strop de fericire. Isi vor cunoaste jocurile copilariei lor. Le voi povesti si despre jocurile copilariei mele. Dar, daca ii va incanta unul dintre ele, vor gasi ei oare, in fata blocului, cu cine sa-l joace?

Copiii de azi parca-s mult mai tristi ca noi…
Am gasit asta intr-o melodie. O melodie care mi-a starnit nostalgia… Daca am reusit sa trec peste niste greseli de exprimare si peste vreo doua injuraturi si sa o postez aici… inseamna ca, macar din punctul meu de vedere, merita sa fie ascultata.