Concurs de 1 Iunie: câștigă o… Călătorie în Țara Prăjiturilor! :)
Mariei îi plac mult cărțile. Îi place să-i citesc, să-i recitesc, îi place să-și citească, să recitească! Timpul nostru de lectură este întotdeauna un timp de bucurie. Printre bucuriile sale și-ale mele se numără și „Călătorie în Țara Prăjiturilor”, de Gabriel Poenaru – carte apărută la Editura Doxologia. Urmează să o prezint cândva, în #studiouldinmatiz. Însă, până atunci, urmează să mai aducem lectură dulce și bucurie și într-o altă casă!
Căci prietenii de la Editura Doxologia mi-au oferit un exemplar special pentru Ziua Copilului, pentru un cititor de Șapte pietre!
Mara – fetița care vede din balconul casei sale până spre Țara Prăjiturilor – are talentul de a deveni, pe loc, prietena oricărui copil care începe să răsfoiască minunata carte! În 115 pagini sunt descrise cu umor și cu tâlc o mulțime de aventuri și de personaje care fac de poveste drumul spre Țara despre care adulții spun, din păcate, că nu există…
A fi sau a nu fi (fericit). Capcana din online
Pentru că n-am avut timp, dar nici chef – am lipsit câteva săptămâni din online. O mână de oameni m-au întrebat dacă-s bine. Pentru cei mai mulți, n-am mai existat deloc.
De curând, am revenit. Pentru că mi-au revenit timpul și cheful de online. Am revenit zâmbind. Eram împăcată cu cei puțini, cărora le-a păsat o secundă de mine. Eram și mai împăcată cu trecerea mea în uitare.
Lipsa din online nu a fost un „experiment social”. Nu a fost un pas planificat, în care ar fi trebuit să „calculez” ceva. Dar n-am putut să nu conștientizez
Prima lună de RESET – cum am supraviețuit
Sunt expertă în amânare. În delăsare. În așteptarea schimbărilor la care privesc de pe margine. Nu-mi prea place să ies din starea mea de confort, din bula mea în care fac ce vreau, cum vreau, fără să ascult de un program strict sau de niște reguli. Prin urmare, mi-a fost greu să ajung la momentul în care să accept să-mi spună alții ce trebuie să mănânc. Pe bune?! Și acum mi se pare o nebunie ceea ce urmează să fac! 🙂
Căci… tocmai mă pregătesc să vă povestesc cu super entuziasm despre cum mi-a fost în prima lună de RESETare a obiceiurilor alimentare.
O să mor de foame!, mi-a fost întâiul gând. Haha, cât m-am înșelat! Luna aceasta am mâncat mai mult decât mâncam eu de obicei.
Dacă voi dori să mănânc ceva, orice, oricând, voi mânca! Acesta mi-a fost al doilea gând.
Hai la „Jazz for Souls” și adu bucurie copiilor din mediul rural!
Când afli că urmează un concert caritabil, ți se aprind imediat beculețele – e rost de ceva distracție și de-o faptă bună! Când auzi ritmuri de jazz deodată te muți, parcă, într-o altă lume. Stai să vezi, însă, când concertul caritabil la care ești invitat e… Jazz for Souls! Doamne, cât de bine mai sună!
Sub sloganul „Jazz up your night!”, seara de 25 mai va transforma Sala Mare a Teatrului „Luceafărul” într-un spațiu al jazz-ului de calitate și al bucuriei de a îmbina muzica de suflet cu acțiunile de suflet.
Regăsit fericire. N-ai să ghicești a cui e… vina! :)
Fericire? Ce este fericirea? Mai nimic… dacă nu te înfrupți bine din nefericire. Să-i știi gustul, să-ți sterpezești dinții, să te trezești și să realizezi că nu asta vrei de la viață.
Foto: Andrei Prian Ce-i un om care îți face un rău uriaș? De multe ori, cel mai bun prieten! Sună aiuritor, mai ales că prima reacție ar fi… prea puțin prietenoasă. Însă, după ce trec secundele/ orele/ zilele de furie, după ce te dezmeticești și te întrebi și tu, ca prostul, de ce ți s-a întâmplat asta?!, s-ar putea să găsești multe probleme… la tine! Și atunci, omul care ți-a pus piedică are surpriza de a te vedea în picioare cu mult mai repede decât visase.
Îți poate oferi un așa-zis inamic fericire? Indirect – deși, mai mult decât direct! 🙂 Dureros, dar real. Fericirea ne-o facem singuri, atunci când reușim să ne deșteptăm din lenevie și din obișnuințe. Fericirea ne-o facem singuri, atunci când învățăm să (re)apreciem lucrurile mărunte și să facem din ele motive de zâmbet și de sărbătoare.
Fericire discretă. Acum și aici
Fericirea nu ne-o putem clădi pe nefericirea altora. De aceea, din păcate, oamenii obișnuiți cu facerea de rău mai au mult până să descopere secretul sufletului liniștit – oricâtă liniște ar părea că emană. Dar, după cum rezultă, fericirea ne-o putem clădi pe mormintele propriilor nefericiri. Pe greșeli asumate, pe iertare cerută și oferită, pe conștientizare a minusurilor și pe eliminare a lor, pas cu pas. Pe reluare a legăturii cu Dumnezeu și cu inima din dotare. Pe schimbare parțială sau totală a vieții.
Fericirea nu-i în planurile de viitor. E aici și acum. E simplă și smerită. E sinceră. E atât de cuminte și de simțită, încât nu-ți sare în gât, nu te zguduie, nici nu-ți dă două palme – doar, doar ai să reușești s-o vezi. E foarte aproape de tine și e foarte discretă – și chiar îți permite să treci nepăsător pe lângă ea. Atunci, fericirea trage un plâns bun… de mila ta. Își păstrează însă credința c-ai să te descoperi, c-ai să-ți dai seama c-ai lăsat-o în urmă și că, poate, ai să te întorci după ea.
Surpriza din spatele… inamicului! 🙂
Și când speranța ei e pe ducă, tan-ta-ni-ooo!!! Apare de după colț cineva care te rănește. Pentru o perioadă. Atât cât îi permiți și atât cât îți trebuie pentru a conștientiza întreg procesul de mai sus. Atunci, într-un colț de suflet, reapare fericirea. Oricât de rănit ar fi colțul acela de suflet, nu poți să nu rămâi uimit de cât de mult ai greșit tu, de cât de multe fericiri ai ratat, de cât de ușor te-ai distrus tu pe tine, încetul cu încetul… Nu poți să nu începi să-ți faci noi planuri de trăit aici și acum, de bucurat, de simțit…
Observi? Omul sau oamenii bau-bau nici măcar nu mai există, oricâte fericiri ți-ar fi furat. Aici e vorba despre fericirile pe care tu singur le-ai ratat/ disprețuit/ minimalizat până acum. Poate, pentru prima dată în viață, acum e vorba despre tine și despre luptele tale. Răul n-a fost creat decât ca să-ți amintească faptul că există binele. Că poți alege binele – acela simplu, necosmetizat, care-și permite riduri fine de fericire. La fel, oamenii care nu-ți vor binele au fost creați ca să te trezească – atunci când, aparent, ți-e rău de prea mult bine. Ce buclă fantastică! Și ce binecuvântare că există și oameni care să ne fie ceas deșteptător, atunci când ne permitem să adormim pe calea spre fericire!
[Citește și: Nimeni nu face rău de prea mult bine. Dacă am înțelege…]
De ce m-aș simți discriminată de Referendumul pentru Familie?
O strategie (proastă sau mai puțin proastă) de marketing a unui mall bucureștean a reaprins discuțiile cu privire la Referendumul pentru definiția Căsătoriei în România – numit, generic, Referendumul pentru Familie. Căci e foarte simplu și de efect să pornești de la un caz particular și să generalizezi. De fapt, să împroști cu noroi acolo unde ai tu interesul s-o faci – chiar dacă una n-are legătură cu cealaltă.
O femeie cu doi copii nu a primit un pachet Family pentru că, neavând marele soț lângă ea, nu s-a considerat că ea și copiii formează o familie. Nasol. Căci și ea, divorțată, alături de prunci formează o familie, și eu formez, alături de copila mea, o familie. Copila are doi părinți și o legătură frumoasă cu ei, părinții alcătuiesc, pentru ea, o echipă, dar soțul și soția nu mai există. Familia, deci, s-a spart – dar nu își schimbă titulatura. Aici pun primul punct, în care am văzut de la ce s-a pornit. Ok. Și, acum? Clar, Referendumul e de vină! De ce? Cum, de ce? Păi, acolo se vorbește despre bărbat și femeie. Așa, și?
Să vedem. Referendumul este pentru a defini Căsătoria – ca fiind nu între „soți”, cum se spune până acum, ci între „un bărbat și o femeie”. Și aici ar trebui să punem total punct întregii presupuse legături care s-a format între cele două subiecte. Pentru că, exact până aici, cine are de înțeles, înțelege.
Dar eu n-o să pun punct. Și-o să explic.
Iosif cel Milostiv – avem un bunic sfânt și un film documentar!
Am mers în satul Răzălăi din Republica Moldova, în satul în care, acum 200 de ani s-a născut pruncul Ioan Naniescu. Și părintele de-acolo, Valeriu Cernei, ne-a mărturisit că oamenii abia acum încep să-l descopere pe cel ce a devenit Mitropolitul Iosif Naniescu, pe Sfântul Iosif cel Milostiv – dar că iubirea lor e deja mare, la fel ca bucuria lor și mândria lor! Că, vorba ceea, nu orice sat poate naște un sfânt!
Am zâmbit și mi-a plăcut mult exprimarea aceasta… și m-am gândit la noi toți, cei care ne-am plecat genunchii la mormântul Mitropolitului Iosif Naniescu, și ne-am găsit liniștea acolo, și ne-am rugat… Și m-am gândit la mine, cum spuneam mereu că merg la bunicuțul meu drag. Și-am zis atunci pot prelua ideea aceasta pentru noi toți și pentru sufletul meu… Și că pot spune că e adevărat, că nu oricine se poate bucura, nu oricine se poate mândri că are un bunic sfânt!
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
