A fi sau a nu fi (fericit). Capcana din online

Pentru că n-am avut timp, dar nici chef – am lipsit câteva săptămâni din online. O mână de oameni m-au întrebat dacă-s bine. Pentru cei mai mulți, n-am mai existat deloc.

De curând, am revenit. Pentru că mi-au revenit timpul și cheful de online. Am revenit zâmbind. Eram împăcată cu cei puțini, cărora le-a păsat o secundă de mine. Eram și mai împăcată cu trecerea mea în uitare.

Lipsa din online nu a fost un „experiment social”. Nu a fost un pas planificat, în care ar fi trebuit să „calculez” ceva. Dar n-am putut să nu conștientizez cât de bine mi-au făcut offline-ul și liniștea. Câtă încredere și câtă stabilitate mi-au oferit tăcerea și, pur și simplu, trăirea. Fără a da „socoteală” cuiva pentru ceea ce-am făcut sau pentru ceea ce n-am făcut într-o zi, zile la rând.

Probabil – mi-am zis eu, în dialogul cu gândurile mele – sunt încă bine din punct de vedere emoțional. Probabil – am concluzionat fără „calcule” – dependențele de zi cu zi, calculatorul și mediul virtual nu m-au virusat atât de tare, încât ignorarea mea și dispariția „prietenilor”, a like-urilor și a unui „bună, ce mai zici?” să mă ducă la depresie.

Pentru că, da!, observ din ce în ce mai tare, în jur, promovarea fericirilor închipuite. Fuga de realitate și pozarea umărului gol ca pe un întreg. Când umărul, poza, gândul transmis nu înseamnă decât o mică parte din ceea ce însemnăm…

Așa cum mulți nu m-au mai văzut pe mine, nici eu nu văd pe mulți. Adică, ceea ce mulți îmi fac mie, fără să-mi doresc, dar la fel de apăsat, fac și eu altora. Așa ne-am învățat… să dăm din fuga scroll-ului un like și să ne amăgim că oamenii-s bine. Să spunem la mulți ani dacă ne trage de mânecă FB-ul și să ne cerem iertare dacă el tace… E încă destul de comod să ne ia viața prin surprindere, așa cum comod (și dureros!) e să ne ia și moartea prin surprindere.

Mi se pare trist că online-ul acesta care, teoretic, ne unește, de fapt ne mai adaugă măști, nepăsare și dezamăgire. Mi se pare trist că mulți suferă de singurătate, înecați până peste cap în like-uri și complimente. Mi se pare trist că zâmbetul nu mai e întotdeauna zâmbet, și că zâmbetul se transformă într-un „trebuie!” – pentru că dă bine, pentru că altfel nu se poate ori doar așa… ca să moară dușmanii.

E greu să ne păstrăm echilibrul și adevărul, când putem să fim altfel. E greu să ne păstrăm spatele drept, când există atâtea motive care ni-l gârbovească – și când noi înșine devenim, din ce în ce mai des, o povară pentru propria existență.

Ieri am făcut fotografia de mai sus. M-a atras ca un magnet și m-a încântat! Astăzi am văzut acest film. Și m-am întristat. Și n-am putut să mă bucur pentru mine (bine că eu nu-s așa!). Pentru că, deși nu sunt și nu mă simt așa, știu cât de ușor este să cazi. Să faci un pas, un singur pas care să te arunce în prăpastie. Oamenii nu-s de judecat. Nici de plâns, doar atunci când nu mai sunt… Oamenii-s de iubit. Oamenii-s de iubit așa cum sunt ei, fără măști.

Astăzi vreau să mă uit la cineva și să-l înțeleg după cum se simte în suflet, nu după ceea ce se străduiește să-mi dovedească într-o postare. Astăzi vreau să-mi pese mai mult de oamenii de lângă mine, nu de conturile din rețelele de socializare sau de bloguri. Astăzi vreau să înțeleg o lecție.

Sufletele nu-s virtuale. Vai de sufletele noastre!…