Ce-s fericirile închipuite?

În ultima perioadă, vorbesc tot mai des despre oamenii ce afișează pe Facebook o fericire peste limite. Nu-i bai – fiecăruia îi este permis să se prezinte așa cum își dorește. Și, totuși, se nasc aici cel puțin două probleme.

Oamenii care se machiază cu fericire ajung seara să se demachieze. Oricât ai vrea să te afișezi altfel în fața lumii, când rămâi tu cu tine cad toate măștile. Mi se pare greu să joci la dublu. Să fii cineva în lume și să nu te iubești – căci tu nu ești așa… Să fii tu însuți în intimitatea ta și să nu te suporți – căci nu-ți oferi timp să te cunoști, să te tratezi, să te bandajezi, să te vindeci, să te placi, să te accepți, să te simți bine în pielea ta. Stresat de ce-o spune lumea, ajungi în stadiul în care nu mai ai ce spune despre tine… La ce-ți folosește o fericire închipuită, atunci când ai uitat ce gust are fericirea?… La ce-ți folosește o fericire închipuită, de vreme ce nu ți-o închipui pentru a o chema în viața ta, ci doar pentru a o folosi de… decor?

La celălalt capăt sunt oamenii care observă fericirile închipuite și tânjesc după ele. Sunt oamenii ca nu înțeleg să facă distincția între o viață completă și trăită cu bune și rele, și-o viață prezentată la paravan – din care ne permitem să promovăm doar zâmbilici și pufoșenii. Decorăm farfuria și-o expunem în fața flămândului – dar nu recunoaștem când am ars mâncarea pentru că am stat prea mult pe Facebook sau c-am mâncat ieri doar un colț de pâine. Punem inele de logodnă și rochii de mireasă, dar tăcem chitic atunci când familia se frânge. Zâmbim cu gurile până la urechi și avem sclipiri în priviri, însă nici prin gând nu ne trece să ne pozăm când plângem cu orele și mucim o tonă de șervețele. E în regulă. Avem o viață mai presus de Facebook. Dar așa cum din greutăți ne alegem ceea ce expunem, la fel ar trebui să procedăm și cu fericirile. Să alegem dintre ele. Dintre cele reale. Să nu facem un scop în sine din inventarea lor, căci nici nu știm cine ne-o crede și mai intră-n depresie!

om aflat in pericol

Problemele-s serioase. Și-s două, luate-n mare. Dar când conștientizezi că fiecare om are măcar două probleme, expunându-se singur și urmărind expunerea celorlalți, nu poți să nu te întrebi: până unde? Dependențele-s deja create, iar stabilitatea nu mai e un termen la modă. Ne hrănim din like-uri, share-uri, selfie-uri și ne închidem în noi atunci când am vrea să spunem ceva ce nu ne mai situează în rând cu lumea. Ne rușinăm cu viața noastră reală, ne ținem credințele pecetluite, ne limităm în păreri și decizii și încercăm să nu ieșim prea adevărați în evidență. Logic, e riscant! Ni s-ar putea fisura piedestalul imaginar pe care am urcat!

Și-așa vom ajunge să nu ne mai demachiem seara și să nu ne mai (re)cunoaștem noi pe noi. Să ascundem viața în colțuri de suflet și să acoperim oglinzile care ne-ar putea dezvălui realitatea. Ne străduim să credem în fericirile închipuite și umflăm nefericirile-n noi, în speranța că vor dispărea de la sine. Nefericirile însă nu rabdă la infinit și, întru-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, fac poc pe pereți. Umilitor e că nefericirilor care pocnesc nu le pasă că-s la vedere. Pe ele nu le-a urcat nimeni pe piedestal, deci dacă apar abia la punctul culminant își cer și ele dreptul de a fi… explozive.

Suntem fanii simplității și, de multe ori, ne simțim complicați. Suntem fanii declarați ai adevărului și, de multe ori, ne prindem cu minciuna. Suntem fanii zâmbetului real și, totuși, de multe ori, nu-i acordăm tristeții locul cuvenit. Ar fi cazul să ne trezim și să nu ne mai rușinăm cu noi înșine. Ar fi cazul să ne iubim și să ne acceptăm defectele, pentru a le putea transforma în calități. Ar fi cazul să nu mai luăm de bune toate informațiile pe care le primim, fără să le trecem prin filtrul nostru. Și-ar fi cazul să oferim informații reale, să ne lăsăm iubiți și acceptați așa cum suntem. E posibil să primim mai puține like-uri de la Facebook – dar să câștigăm și să oferim mai mult zâmbet adevărat. E posibil să ne părăsească prietenii la kilogram, dar să rămână lângă noi puținii buni și reali. E posibil să ne doară, la început, lipsa măștilor – dar e și mai mare posibilitatea să descoperim, apoi, cât de frumos ne e chipul. Și să ne vindecăm sufletul.

Fericirile închipuite nu-s de expus. Cu atât mai mult, fericirile închipuite nu-s de cărat în spate. Dacă nu le aruncăm cât colo, nu putem face loc adevăratelor fericiri.

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *