Luna – musafirul din odaia mea

Ieri toată lumea vorbea despre fenomenul luna uriașă. Eu n-am simțit că e cazul. Nici să vorbesc, nici să o văd, nici s-o chem, nici s-o caut. Ba chiar ocolind niște fotografii cu luna, am avut o mică tresărire. Hei! Ce se întâmplă? Cum te mai simți tu, în suflețelul tău?, m-am întrebat… 🙂 Adică, eu, fana lunii și fana stelelor, săream nepăsătoare peste o lună maaare?!

Sunt bine, mi-am zis. Prea bine! Și-atunci, nu știu cum să explic, am simțit că, de data asta, nu eu trebuia s-o chem sau s-o caut. Am simțit că nu e nevoie să mă zbat, să dau norii la o parte. Am simțit că voi vedea luna în curând, că mă voi bucura de ea la timpul potrivit, că voi petrece cândva, cu ea, acel moment de dinaintea cafelei de dimineață.

Zbang! Și nici bine n-am simțit, că toate s-au împlinit! În noaptea aceasta, luna mi-a fost candelă pâlpâind la fereastră! Știu că poza de sus e mai faină – surprinsă cu aparat mare, dar poza aceasta, făcută din pat și smerită de telefon, e mai de suflet! 🙂

La ora mulțumirilor, o să-i dedic ceva timp și lunii. Pentru vizită și pentru companie. Pentru că mi-a vegheat somnul, dar și pentru că m-a așteptat să mă trezesc și să mă umplu de lumină.