Calitățile mele – cele mai mari defecte

Dacă ar fi să mai completez într-un oracol, la întrebarea „care sunt calitățile tale?” aș scrie: sunt sociabilă, comunicativă, zâmbitoare. La pagina următoare, când aș fi întrebată despre defecte, le-aș enumera pe aceleași.

Ideea e că vorbesc mult și nu gândesc la fel de mult. Da, sună prost. În realitate, la mine ce-i în gușă găsești și în căpușă. Îmi pun sufletul pe tavă și, într-o sinceritate stupidă, spun exact ceea ce simt. Încerc să nu jignesc ci, din contra, să veselesc pe cel ce-mi stă înainte și, dacă pot, să ajut. N-am nicio pretenție să reușesc să fac asta mereu… dar n-am nici capacitatea de a-mi interpreta și reinterpreta și analiza vorbele – să văd ce-ar fi putut spune „autoarea”, dacă n-ar fi spus ceea ce a spus.

Eu despre mine

Prin urmare, mă trezesc să mai aud prin târg ce-am spus… și spun altceva! Și-așa devin o îngâmfată, o bârfitoare, o acuzatoare, o mega știutoare de tot și de toate când, la bază, n-am vrut decât să fiu de folos, să fiu prietenă, să fiu om. Nu. Nu o să încep să-mi plâng de milă. Nici n-o să-mi trag pumni în cap, nici n-o să mă biciuiesc în piața publică.

Totuși, mi-e atât de ciudă pe mine, de-mi vine să-mi pun mâinile la gură, la ochi, la urechi. E mult mai simplu să taci, nu? E mult mai simplu să nu te bagi, să-ți vezi de pătrățica ta și să nu-ți pese. E mult mai sigur să nu fii sociabil, comunicativ sau zâmbăreț. Oricum, dacă ești, sigur ai tu un interes ascuns… sigur îți iese ceva din asta… sigur o să caute alții să descopere care-i mișmașul. Oricum, cineva îți va face analiză pe text și-ți va da una în freză, cu propriile tale cuvinte.

Sunt într-o dilemă existențială. Dacă n-aș fi lăsată să-mi fac aceeași caracterizare și la calitățile mele, și la defecte, oare în ce oală mi-aș arunca marile însușiri?… Oare când am să înțeleg că tăcerea e o artă și că, prin tăcere, îi poți păcăli mai ușor pe alții cu înțelepciunea ta?… Oare când n-o să mai vorbesc, n-o să-mi mai pese?…