Povestea unor îmbrățișări
Pe 16 septembrie 2019 am scris și am rostit niște gânduri despre… îmbrățișări. Nu despre O îmbrățișare, ci despre mai multe. Unele frumoase, altele devenite, în timp, de nedorit. Unele ascunse, altele adormite. Unele trezite din urât și din nou fericite. O poveste despre noi, oamenii, și despre brațele noastre cuprinse în… îmbrățișări. Sau o poveste numai despre mine – cine mai știe?…
Azi am decis ca acest clip să își facă și aici culcuș, în îmbrățișarea blogului. Or fi mulți patru ani de așteptare? Sunt așa cum sunt. Și probabil că azi era ziua lor. A îmbrățișărilor și a celor Șapte pietre.
#numaratoareainversa – ultimele 31 de zile din an
31 de zile din luna decembrie au însemnat… #numaratoareainversa. O numărătoare inversă a timpului, până la întâlnirea cu 2023.
31 de zile din luna decembrie m-am văzut, zi de zi, live pe Facebook, cu oamenii dragi din online. A fost o provocare să mă țin de plan. A fost o bucurie să observ că nu vorbesc singură și că există interacțiune.
Ideea nebunească de a tot găsi alte și alte subiecte de discuție m-a făcut să fiu mai atentă în jur, să conștientizez felul în care se scurge timpul. Și, pe cât se poate, să-l trăiesc.
Mi-am asumat, de asemenea, vorbitul liber. Uneori prea lent, alteori prea accelerat, de multe ori cu bâlbe, cu zgomot de fond, cu imagini neclare. Autentic.
Am avut momente de râs, de plâns, de amintiri, de întrebări, de intervenții mai scurte sau mai lungi, de subiecte lumești și de subiecte de suflet. A fost, cred, pe cât de repetitiv – pe unele idei fixe ale mele – pe atât de variat.
Pe mine m-au bucurat cele 31 de zile petrecute live alături de voi, așa că m-am gândit să le adun într-o postare. Să avem #numaratoareainversa la un loc, să ne rămână (în) amintire.
Ziua Sfântului Ioan Rusul – o zi în care n-am fost uitată!
În 2021, pe 24 mai, eram la București, la operația de strabism. Flancată de ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena și de ziua Sfântului Ioan Rusul, cu ajutor concret cerut și arătat al Sfintei Parascheva – după cum v-am povestit deja – mi-am luat inima în dinți și m-am lăsat pe mâna unor medici mai mult decât profesioniști. Totul urma să fie bine!
Înainte de operație, vorbeam cu Andreea despre Sfântul Ioan Rusul. Despre ziua lui. 27 mai, cum aveam să uit?! Tocmai Andreea îmi făcuse cunoștință cu el și, prin intermediul lui, la final de 2010, am trăit o „vindecare la minut” pe pielea mea!
27 mai, cum aveam să uit?!
După anestezie generală, operație, control post-operator și-o față de parcă fusesem bătută, pe 26 mai, seara, aveam să mă urc în microbuz și să revin la Iași. Pe drum s-a făcut „mâine”. Dar eu eram încă, în mintea mea, pe 26 mai.
O mână mică și-o mare emoție
Eu am o mână mică, de copilă. Am degete scurte și-un deget mic… mic tare, de care se amuzau mereu colegele mele de la școală.
În acest context, mă înduioșează enorm atunci când mâna mea mică pare o mână de uriaș, pe lângă mânuța unui prunc.
Impresii după opt ședințe de epilare definitivă
Am nevoie de-o poză cu picioare!, am zis. Cu gândul la postarea despre epilare definitivă. Și-am început să râd. Mi-a cam ajuns imaginea de pe masa de epilat… Că nu-s artistă de felul meu și n-aș vrea să vă sperii.
Dar fotografii cu starea mea de bine când sunt în rochii și cu picioarele la vedere tot ați văzut în ultimul an. Și-o să mai vedeți!
De curând, am încheiat cele opt ședințe cumpărate în pachetul de epilare definitivă laser. Mulțumită am fost imediat după prima ședință – și, de atunci, zi de zi, ședință după ședință!
O lecție cu picioare
M-apuc de „editat” o poză cu mine. Dar nu ca să mă editez pe mine, ci să văd niște chestiuni tehnice, de scos obiecte din cadru, de schimbat fundalul, de… specialist care nu sunt! Dar încerc și eu să mai înțeleg câte ceva, dacă tot am mai prins o zi de viață. Și-n tot acest context… se naște o lecție cu picioare.
Căci apare Maria mea în zonă. Îi arăt „creația”, la care ea spune:
– Da… mai ai de lucru până descoperi cum se face. Daaaar! Dacă vrei, pot să editez și să-ți fac picioarele mai subțiri!
La apel cu… fața mea! :)
De ce ai pus poza aia/ sau aia/ sau ailaltă cu tine? Nu te… avantajează! Unii doar o gândesc, unii o sugerează, alții o spun, iar eu zâmbesc. Nu te avantajează = fața mea este nașpa. Sau, mai de-a dreptul, sunt urâtă. Doar în poza aia (cică).
Eu nu mă văd frumoasă. Nici în viața de zi cu zi, nici în vreo imagine. În fiecare am câte ceva de comentat. Așa că, dacă mi-ar fi teamă de adevăr și că-s urâtă, dacă m-aș gândi mereu la ce-o spune lumea, un lucru e clar: n-ați mai vedea (aproape) nicio fotografie cu fața mea.
Dar voi vedeți. Poate chiar mai multe decât v-ar fi suficient! 🙂 Pentru că, pe lângă fața mea, mai există un mesaj de transmis. Iar acela mi se pare cel mai important – oricât de banal ar părea. Eu nu pot vorbi despre naturalețe, asumare în pielea mea, acceptare, vulnerabilitate, iubire, simplitate, recunoștință, firesc… și, în același timp, să mă trec printr-o mie de filtre, să pozez doar nu-știu-cum, să am grijă exagerată la niște detalii care nu mă reprezintă.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
