Cui ne lăsăm pătrățica, în timp ce-i judecăm pe alții?

Se întâmplă adesea să-i judecăm pe unii. Și pe alții. Că-s așa și pe dincolo, că fac aia și ailaltă, că…  Dumnezeule, nu știm cum de-i mai rabdă pământul. Toate motivele pe care le avem sunt justificate. Oamenii și pătrățica lor nu-s și n-o să fie vreodată perfecți așa că, dacă ne punem pe căutat minusuri, avem toate șansele să le și găsim.

Întrebarea care se naște este: merită efortul de a purta altora de grijă? La modul ăsta? Merită să ne minunăm de soarta lor, să-i comentăm, să le analizăm toți pașii, să ne comparăm și să-i vedem, eventual, la degetul nostru mic? Să râdem de paiele care le injectează ochii? Poate că merită… Poate că satisfacțiile de moment sunt super-tari și credem că avem nevoie de ele. Doar că toate astea nu numai că nu ne aduc vreun folos ci, mai mult, hrănesc monștrii din noi.

Ia să-mi văd de… pătrățica mea!

Din prea multă mândrie, din prea multă grijă pentru pașii greșiți ai altora, din prea multă prostie, ajungem la un moment dat să ne aruncăm în cap. Să devenim, peste noapte, de o mie de ori mai răi și mai păcătoși și mai nevrednici decât cei pe care, până mai înainte, îi judecam. Se poate așa ceva? Se poate! Cu vârf și îndesat.

Eu cred, însă, că niciodată nu e prea târziu să aflăm că cel mai bine este să ne vedem de pătrățica noastră. Indicat e să descoperim asta înainte de a ne arunca în cap. Totuși, merge să fie pusă în practică și după ce ne-am bandajat bostanul. Măcar atunci. De undeva trebuie să începem. Cu bârna mea. Cu bârna ta. Poate că, pe măsură ce o vom micșora, vom vedea cu alți ochi chiar și pe aceia de care, până mai ieri, ne era greață. Poate că cioplind, tăind, lucrând la noi înșine, vom fi suficient de ocupați încât să nu mai purtăm de grijă altora. Vom descoperi că pătrățica noastră, lăsată descoperită și total neîngrijită, până de curând, are nevoie de mai multă atenție.

Pătrățica noastră e cea mai importantă, mai ales atunci când avem chef să-i judecăm pe alții.