Marea îngrădire

Îmi place să mă păcălesc cu ideea de libertate. Îmi place să fiu liberă! În gândire, în vorbire, în exprimarea sentimentelor… în orice! Şi să execut comenzi… ori să mă supun regulilor – având impresia că fac asta pentru că aşa e firesc, pentru că sunt educată, pentru că ar fi urât să procedez altfel.

Când mi se pun piedici, doar ca să mi se arate că nu-s liberă, ci extra limitată în timp şi spaţiu, mă crispez. Când mi se pun garduri – la propriu! – doar ca să mi se amintească de faptul că iarba nu-i a mea, ci a urmaşilor, urmaşilor mei, mă înfurii! Înţeleg că un gard înseamnă delimitarea unui spaţiu privat, dar nu înţeleg ce caută gardurile într-un parc!

Aşa cum nu am înţeles de ce o statuie trebuie înconjurată de lanţuri  şi aşa cum am arătat, deja, că lanţurile nu au rezolvat nimic – jur că nu înţeleg rostul gardurilor! Ok… dacă la statuie s-au pus lanţuri, a fost îngrădit şi spaţiul verde din spate. Cu gândul ăsta, să spunem că m-am împăcat de anul trecut…

Dar, îmi explică cineva de ce, acum câteva zile, se îngrădea o porţiune din faţa statuii? De ce, peste puţin timp, se îngradea o altă porţiune, din lateral dreapta? De ce ieri s-a început îngrădirea pe lateral stânga?

Măi, oameni buni, iertat să-mi fie, dar, din toată chestiunea asta, cineva e dus! Aş prefera să fiu eu… numai că… mi se pare că nu despre mine e vorba. Dacă mozaicul de la statuie este mereu călcat în picioare, pe iarbă rar – extrem de rar vezi vreun copil! Iar pe ăia care obişnuiesc să se fugărească printre tufişuri, îi vom vedea şi de acum înainte, fără grijă! Deşi e fain să păşeşti pe iarbă, foarte puţini părinţi îşi lasă copiii să evadeze de pe asfalt. Unu: pentru că, na, se strică spaţiul verde şi florile (pe timpul verii) şi doi (mult mai important decât unu!!!): pentru că pe spaţiul verde e plin de rahaţi şi, atunci… mai bine nu! Pe lângă caca de căţel, mai sunt şi cioturi de copac, dar şi stâlpişori ori alte chestii înţepătoare, destul de periculoase.

Acum… stau şi mă întreb. Marea îngrădire va continua? Parcul e destul de întins şi are, mulţumesc lui Dumnezeu, suficient spaţiu verde! Dacă nu va continua – gardurile alea nu vor face parte dintr-un întreg. Dacă îngrădirea va continua – oare alţii îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru afacerea uriaşă cu garduri? Care e rostul? Care e… preţul? Care-i faza?
De la statuie până la Olimp sunt 11 porţiuni de spaţiu verde – cu dimensiuni diferite. De la statuie spre Neptun… n-am numărat… dar diferenţa nu e prea mare. De la statuie la stradă, la Minerva sunt spaţii mai puţine, dar uriaşe. Ca să fim înţeleşi – pentru cei care nu cunosc zona la care mă refer. Parcul din Piaţa Voievozilor reprezintă cam jumătate din cartierul Alexandru cel Bun. Oamenii coboară din bloc direct în parc. E o zonă foarte circulată şi aglomerată. Şi, e… acasă la mine!
E o zonă frumoasă şi destul de îngrijită… privilegiată chiar!, pentru faptul că s-a dovedit a avea suporteri roşii – o culoare care domneşte şi la primărie. Aşa că… nu neg tot ceea ce se întâmplă bun. Dar, daţi-mi voie să consider binele un lucru firesc, într-un oraş cu pretenţii – nu o favoare! Şi, atunci, normal că nu voi scrie câte o postare pentru fiecare copac plantat! Aşa cum nu m-am aruncat nici să scriu, săptămâna trecută, despre primele garduri. Totuşi, ne întrecem cu gluma!

Singura explicaţie plauzibilă pentru montarea gardurilor peste tot ar fi… una ironică dar, care sigur se va pune în practică. În zilele călduroase, zecile de bănci par insuficiente. Şi, atunci… oamenii vor sta aliniaţi, pe garduri… ca vrăbiuţele. Numai că, nu toţi vor avea greutatea unei vrăbiuţe…. şi nu ştiu dacă a fost testată deja rezistenţa gardurilor pentru susţinerea elefanţilor… Eu cred că nu…