La fiecare pas, un nou început. Și, totuși, câte începuturi trăim?

Că-i azi, că-i luni, că-i prima zi de mai, că-i un nou serviciu, o nouă relație, o nouă cădere, o nouă ridicare, o nouă lecție învățată sau un nou șut în fund – mereu o luăm de la capăt. La fel sau… altfel. Mai cu foc sau mai cu sictir, mai cu optimism sau mai încrâncenați, mai dornici de a fi fericiți sau mai inconștienți.

În fiecare pas e un nou început. În fiecare sfârșit e un nou început – la fel cum și în fiecare continuare ne lovim de același nou început. Ni-l dorim mereu a fi unul cu bine. Dar câți și câte facem pentru acest bine? Cât reușim să avansăm de la stadiul de dorință la… împlinire? Câți ne bazăm pe „ghinion” și, mai apoi, pe „norocul” de a primi șansa unui nou luat de la capăt – punând motiv că… mai avem timp? Câți reușim să trăim în prezent, să fim părtași, actori principali în rolul noului început – și câți ne pierdem în trecut sau ne avântăm cu prea mare elan în viitor, uitând de magicii

Continue Reading

A fi sau a nu fi Charlie

Când unul mă înjură de mamă, îmi vine să-i sparg capul. Mă opresc, însă… pentru că-mi dau seama că nu are rost să-mi pun mintea cu el. Îmi dau seama… vorba vine. În realitate, mama mea cea înjurată m-a educat cam mult. În completare, credința mă învață să întorc și celălalt obraz. Nu pot face asta mereu. Totuși, în sufletul meu, furia îmi este frânată. Spun „Doamne, iartă-l!” și merg mai departe.
Mi-a fost înjurată mama! Dar nu pot, la schimb, s-o înjur și eu pe-a lui! N-aș fi decât o copie a celui ce m-a jignit. Vreau să fiu asta? Nu! Totuși, aș putea, foarte bine, să-l omor pe cel ce-a îndrăznit să se lege de mama. Eu m-aș transforma într-un criminal și toți ai mei ar fi blamați din cauza mea. El ar fi un biet trecător, ucis de-o nebună. Ori un ghinionist. Ori un martir… Însă, și-ar merita, pe bune, titlul de martir?!
Citesc tot ceea ce roiește pe net în ultimele două zile și mă minunez – atât de cei care sunt, cât și de cei care nu sunt Charlie.

Continue Reading

Hai să ne distrugem copiii!

* Încă de când este mic, să nu îi refuzaţi absolut nimic. Daţi-i orice îşi doreşte, orice cere, mai ales atunci când plânge. Astfel va creşte şi va crede că toţi îi sunt datori cu toate şi că are numai drepturi.

* Când va începe să vorbească urât şi să ocărască, voi să râdeţi. Astfel, îl veţi face să înţeleagă că este foarte „deştept”!

Continue Reading

Pietre de temelie la viaţa de student (Bobocisme)

La fel ca şi în cazul lui 15 septembrie, gândul la 1 octombrie îmi produce un amalgam de sentimente. Am trăit multe bune şi multe mai puţin bune. Am acumulat ceva experienţă, am învăţat, m-am distrat, am muncit, am alergat de colo-colo, mi-am facut prieteni şi oameni dragi pe viaţă, am cunoscut lumea, am primit şuturi, m-am împiedicat, am căzut, m-am ridicat… Poate că, dacă ar fi să mă întorc în vremea studenţiei, aş mai modifica pe ici, pe colo. Nu neapărat pentru că aş regreta ceva, ci pentru că n-aş putea să nu profit de şansa de a avea din nou anii tinereţii şi mintea mea de-acum :).

Pe vremea mea nu-ţi spunea nimeni vreun secret. Ca boboc, trebuia să descoperi totul, să înveţi din greşeli, să dai cu capul. Am avut colegi care s-au lovit rău tare, dar care şi-au revenit frumos. Am avut colegi cărora le-a plăcut să rămână jos, să profite c-au scăpat de acasă şi să se mulţumească în coada listei, posesori, într-un final, ai unei diplome nemeritate de… om mare.

Astăzi, situaţia se schimbă un pic. Bobocii primesc ajutor, învaţă să comunice, să pună întrebări, să aştepte explicaţii, să primească din experienţa altora. Mădălina mi-a dat o leapşă prin care sunt îndemnată să-i pun în temă pe boboci cu tot ceea ce ne-ar fi plăcut mie şi colegilor mei să ştim, atunci când eram ca ei. Şi încep aşa: BOBOCULE!

Continue Reading