Şcoala (de ieri, de azi, de… mâine?)

Îmi amintesc că aşteptam, mereu, începutul şcolii, cu emoţie. Îmi amintesc că mi-a plăcut, întotdeauna, la şcoală. Îmi amintesc, cu drag, de profesorii pe care i-am avut. Îmi amintesc că am făcut parte dintr-o generaţie norocoasă. Am fost ultima serie care a scăpat de examenul de capacitate şi care a dat admitere normal, la liceu. Am fost ultima generaţie care a dat bacalaureatul în forma lui veche şi cunoscută de toată lumea. Mai târziu, în studenţie, am făcut parte din ultima serie care a studiat patru ani şi care a făcut un master de plăcere, nu din obligaţie.

După ce-am terminat şcoala – toate şcolile – am privit cruciş la ceea ce venea din urmă. Am zâmbit şi, cu o doză de inconştienţă, am strigat: După mine, potopul! Şi potop a venit. Şi nu se mai opreşte dezastrul a ceea ce mai numim noi astăzi – şcoala românească.
De la an la an, fiecare idee creaţă a celor care se perindă pe la Ministerul Educaţiei face să-mi piară zâmbetul şi să apară, în locul lui, un rânjet tâmp… Au început să mă obosească experimentele. Cobaii – elevi şi profesori – devin şi ei apatici. Elevii au, parcă, prea multe drepturi şi nici măcar obligaţia de a mai învăţa cum trebuie. Profesorii nu mai au interes, nici satisfacţii.
Îmi revin, forţat, din inconştienţă şi mă gândesc la ceea ce se va întâmpla în viitor. La copiii care vin din urmă şi care vor fi, la rândul lor, contaminaţi. La tinerii care vor alege catedra, ca ultimă variantă în planul lor de supravieţuire. Mi-e groază.
Ceva trebuie să se întâmple. Ceva! Ceva bun sau ceva rău. Ceva bun – ar distruge totul din rădăcină, s-ar afunda până în adâncuri şi, într-un final, ar renaşte. Ceva rău – ar cădea, în gol, fără salvare, fără dorinţă, măcar, de salvare.

Astăzi, m-am nimerit în mijlocul unor elevi de şcoală primară, care tocmai terminaseră orele. În altă vreme, i-aş fi privit cu o uşoară invidie, mi-aş fi dorit să fiu, şi eu, colega lor. Astăzi, i-am privit cu tristeţe. Mi-a fost milă şi ciudă. Dacă nu au nişte nume sonore sau nişte calităţi mult peste limita normalului, viitorul lor li se distruge din faşă. Nu e drept. Se pare, totuşi, că e firesc…

S-ar putea să-ţi placă şi...

2 comentarii

  1. Pingback: Jurnal de blogger

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *