Timpul nu oprește în stație

Trece vremea, trece vremea… și mă trec și eu. Tic-tac…

Ieri ne minunam de 1 ianuarie, astăzi suntem deja pe 1 august. Toate-s la o aruncătură de băț una de alta și, totuși, cam cât de multe s-au întâmplat în această perioadă! Că le vedem sau nu, că le trăim sau nu, că le punem la suflet sau nu, că ne bucurăm sau nu, că ne supărăm sau nu… toate-și urmează cursul lor. Timpul nu așteaptă. Timpul nu iartă. Timpul nu stă la taclale și nici nu se oprește, când vede că noi ne-am oprit. Timpul nu ne obligă să-l urmăm – dar el merge mai departe. Tic-tac…

Șapte luni din anul acesta sunt șapte luni din viața noastră. Cu multe clipe trăite, cu și mai multe clipe irosite. Cu mult zâmbet afișat pe chip, cu multe lacrimi ascunse pe după colțuri, cu multe reușite, cu multe regrete. Viața merge înainte. Tic-tac…

Șapte luni, șapte ani, 70 de ani… timpul nu întreabă. N-are vreo curiozitate în ceea ce ne privește. Noi ne mai minunăm de el, mai avem câte o secundă de conștientizare, mai facem câte o promisiune de trăire cu responsabilitate… și apoi revenim în starea noastră inițială, de morți în viață, de trăitori fără conștiință, de uimiți când vom da nas în nas cu 31 decembrie… și tot așa. Tic-tac…

Cum ne trece viața, așa ne trec și iubirile, așa ne cresc și copiii, așa ne mor și cei dragi, așa ne fuge pământul de sub picioare. Timpul adâncește unele răni, în egală măsură în care vindecă pe altele. Nu e rostul lui să ne ceară socoteală sau să ne mângâie pe creștet. Rostul lui e să treacă. Nici mai greu, nici mai ușor – ci așa cum trece el, de 2000 de ani. Tic-tac…

Va veni însă momentul în care alții ne vor cele socoteală – pentru modul în care n-am existat în viața lor. Pentru iubirea pe care le-am promis-o și n-am oferit-o. Pentru prezența pe care le-am promis-o, dând la schimb absență. Pentru bucuria pe care le-am promis-o și pe care le-am schimbat-o în amărăciune. Va veni momentul în care ni se va cere socoteală pentru toate bunele pe care am fi putut să le facem și-am preferat să întoarcem capul. Va veni momentul în care vom mai cerși două minute de șansă, dar… Tic-tac…

Nimic de aici nu e veșnic. Iar de aici vom trece în veșnicie. Cum am vrea să ne fie veșnicia? Și ce facem pentru ea? Tic-tac…

Cine trăiește prezentul repară trecutul și cucerește viitorul – spunea părintele Arsenie Papacioc. Poate că aici e speranța noastră. Poate că mai avem timp. Timp să ne dăm seama că, dacă ne mai jucăm mult de-a viața, că dacă nu trăim acum, cu fiecare respirație din prezent, n-o să mai avem timp! Tic-tac…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *