Bună-i dimineața de luni!
E luni?! Ce bucurie! Ce șansă minunată de a ne încrunta la ceas, la noua săptămână, la drumul spre serviciu! Cât de iubiți suntem, de ne-am trezit și-am revăzut lumina zilei și mormanul de treburi ce ne așteaptă!
E luni! Și-am apucat să deschidem ochii, să ne dăm jos din pat, să ne mișcăm… să facem chestii mai mișto sau mai banale – de oameni vii! E început de săptămână – și pentru noi, și pentru cei dragi ai noștri, mulți dintre ei la fel de umblători prin lume și de vii!
Bine-ai venit, zi frumoasă! Iartă-ne! Pare că te urâm destul de tare… dar nici noi nu realizăm, de fapt, cât de mult te îndrăgim!
Zâmbesc. Și mă bucur de noua zi, de noua săptămână, de noua șansă de-a fi! Bună dimineața!
Despre ziua de luni, despre doruri și alte mărunțișuri minunate
E luni. Iar glumițelor de luni, specifice începutului de săptămână, oboselii și of-urilor li se adaugă astăzi un ghem de tristețe, ascuns mereu într-un colț de suflet.
Sâmbătă am dus-o pe Maria la o activitate de-o oră. Când ne-am reîntâlnit, i-am mărturisit:
– Mi-a fost dor te tine!
La care ea, calm, meditativ, fără strop de reproș, mi-a zis
Nimeni nu face rău de bine. Dacă am înțelege…
Cred că nimeni nu face rău de bine. Și, totuși, azi am auzit: Cine m-a rănit ar trebui să înțeleagă durerea mea și chiar s-o simtă, apoi, pe propria piele! Așa mi-a spus cineva, în timp ce eu îndemnam: Nu deveni cine te-a rănit!
Nu se dorea, teoretic, răzbunare, dar nici nu se putea trăi cu gândul că unul s-ar putea bucura după ce l-a făcut pe altul să plângă cu lacrimi amare. Scuza era… eu nu devin ca omul care mi-a făcut rău. Eu voi continua să fiu bun. Dar omul acela trebuie să plătească într-un fel sau altul, altfel nu-i dreptate în univers! Serios? Gândirea aceasta chiar te încurajează să te crezi (mai) bun?!
La fiecare pas, un nou început. Și, totuși, câte începuturi trăim?
Că-i azi, că-i luni, că-i prima zi de mai, că-i un nou serviciu, o nouă relație, o nouă cădere, o nouă ridicare, o nouă lecție învățată sau un nou șut în fund – mereu o luăm de la capăt. La fel sau… altfel. Mai cu foc sau mai cu sictir, mai cu optimism sau mai încrâncenați, mai dornici de a fi fericiți sau mai inconștienți.
În fiecare pas e un nou început. În fiecare sfârșit e un nou început – la fel cum și în fiecare continuare ne lovim de același nou început. Ni-l dorim mereu a fi unul cu bine. Dar câți și câte facem pentru acest bine? Cât reușim să avansăm de la stadiul de dorință la… împlinire? Câți ne bazăm pe „ghinion” și, mai apoi, pe „norocul” de a primi șansa unui nou luat de la capăt – punând motiv că… mai avem timp? Câți reușim să trăim în prezent, să fim părtași, actori principali în rolul noului început – și câți ne pierdem în trecut sau ne avântăm cu prea mare elan în viitor, uitând de magicii
Cutia cu supărări dăruită Sfântului Nicolae
– Tu ce faci cu atâtea supărări de la tine din suflețel?, a fost întrebată, într-o zi, o fetiță.
– Le închid într-o cutie și le las acolo, să uit de ele!, a răspuns prunca, parcă prea matur pentru anii ei.
– Pare în regulă…, i-a răspuns doamna care începuse discuția. Dar cutia se poate răsturna oricând și-și poate pierde capacul… N-ar fi bine, nu-i așa? Eu știu o variantă mai potrivită, știu ce poți face când ai supărări la tine în suflețel!
– ?!
– Să-ți alegi o icoană, care-ți place ție mai mult. Și când o să te simți pregătită, să te duci în fața icoanei și să-i dai toate supărările lui Dumnezeu! Dacă I le dai, și dacă nu le mai păstrezi la tine în suflet – Dumnezeu o să ți le preschimbe în bucurii!
Copila a zâmbit puțin încurcată și mult neîncrezătoare. Cum să faci asta? Și cum să se transforme supărarea în bucurie?! Erau, totuși, vorbe prea mari pentru ea…
„Când o să mă simt pregătită”
Timpul a tot trecut, iar mama copilei o mai întreba, din când în când: Nu vrei să renunți la tristețile tale? Fetița… parcă și le strângea și mai tare la piept… și răspundea: Când o să mă simt pregătită!
Și-a mai trecut niște timp. Într-o seară, tot plânsul din lume s-a năpustit pe umerii copilei. Supărări, furie, neputință, oboseală, durere, toate o încolțeau. Atunci, nici nu și-a dat mama seama cum prunca s-a cocoțat pe o margine de pat și cum s-a întins cât ea de lungă pe un perete… apucând icoana Sfântului Nicolae. O icoană dragă, o amintire și-o comoară de-a ei.
– Mamă, eu nu știu cum să vorbesc cu Sfântul, să-mi ia supărările și să mi le ducă la Dumnezeu! Ajută-mă tu!
Răbdare, răbdare, răbdare…
Mama a îngenunchiat la marginea patului și-a început, simplu și smerit, să se roage. Cu propoziții scurte, cu pauze lungi, cu suflet de copil. Iar prunca repeta ceea ce auzea, cu lacrimi șiroind, cu dinții încleștați, cu mâinile apucându-l, parcă, pe Sfântul Nicolae de veșminte. I-a vorbit ca unui tată, ca unui bunic, i-a vorbit salvatorului său – cu toată credința că Sfântul va duce, mai departe, mesajul la Dumnezeu, iar Dumnezeu îi va schimba supărările în bucurii. Credința copiilor mută munții din loc!
Din acea seară, fetița și-a aruncat cutia cu tristeți din suflet. Din acea seară, fetița a devenit mai liniștită și mai înțelegătoare cu oamenii mari – și cu tot ceea ce se petrecea în jurul ei. Din acea seară, fetița privește zâmbind spre Sfântul Nicolae, cu o complicitate atât de inocentă și de pură, încât poți simți cum îi vibrează sufletul.
Sfântul Nicolae a așteptat-o, răbdător. Și când ea a fost pregătită, Sfântul i-a împlinit cererea și i-a liniștit suflețelul – într-o comunicare ce numai între sfinți și copii poate exista! Iar când o minune din aceasta se întâmplă, nu poți decât să te rogi ca prietenia să răzbată și dincolo de copilărie!
Cam cât de cocoșat ne e sufletul?
M-am tot gândit la femeia gârbovă. La femeia vizibil îndoită de șale, care 18 ani a privit numai în praful drumului, neputându-și clăti ochii și sufletul cu cerul…
Apoi m-am gândit la mine. Și la tine… La noi toți, ăștia drepți și țanțoși, cu nasul în vânt, cu ochii dați pe spate, cu pasul vioi și cu dreptul de a ne purta capul prin nori. Fizic, suntem ok. Dar se aplică aceeași regulă și atunci când vorbim despre noi, în amănunt?
Cam cât de gârboviți suntem, sufletește vorbind? Cam cât de distruși ne simțim? Cam cât de apăsătoare ne sunt poverile pe care le purtăm – și pe care, de multe ori, le considerăm cele mai prețioase comori? Cam cât de tare ne apasă păcatele și cu ce tupeu putem privi, senini, spre Cer?…
De ce n-avem milă de noi?
Poate că-n fața oamenilor putem poza în drepți și onești – mult mai mult decât suntem. Dar e o glumă să credem că Dumnezeu, Care pe toate le știe, poate fi la fel de ușor de păcălit. El ne știe și frământările, și bucuriile, și tristețile. Și răutățile pe care le facem, și nedreptățile care ni se aduc, și dorințele, și vorbele, și gândurile, și faptele. El știe dacă ne gârbovim sufletul cu folos, în duhul iubirii, al smereniei și al dorinței de mântuire – sau în duhul pierzării.
Trist e că, atunci când ne pierdem și ne tot pierdem… și noi știm asta. Ce se întâmplă? Nu ne interesează? Nu ne doare? Nu ne e milă de noi și de felul în care ne încovoiem? Poate ne gândim că mai avem timp. Dar cât timp? Până când? Timp ca să ce? Oare nu înțelegem că, pe măsură ce înaintăm pe un drum care nu ne face bine, cu atât mai greu ne va fi să revenim? Să ne recunoaștem rătăcirile și neputințele, să ne dăm jos măștile, să ne cerem iertare, să reparăm ce mai putem repara? Oare nu înțelegem că, pe măsură ce ne împotmolim în propriile noastre pânze, devenim captivi și cocoșați?…
eu nu pot… Tu poți!
Câți dintre noi vor avea parte de un al 12-lea ceas și câți dintre noi ne vom pierde sufletul în amăgiri și vom pieri cu nasul în praful drumului, fără a mai avea șansa de a ne clăti ochii cu cerul?… Mi-e frică să născocesc un răspuns. Pot doar să mă îndemn și să te îndemn la trezire. Acum! Acum e timpul nostru! Să începem să ne dezbrăcăm de cojoacele-poveri, de răutăți, de mânie, de minciuni, de egoism, de invidie, de grija caprei vecinului, de batjocură… de tot! Să renunțăm la rolul de victimă, să ne vedem de ale noastre și de cum ne putem face sufletele mai ușoare. Să avem credință și nădejde în Cel care știe cum să-și primească înapoi fiul rătăcitor!
Trebuie doar să vrem – și să începem să facem pașii cei buni. De restul se ocupă Dumnezeu. Atunci când nu vom mai cere nimic și-atunci când vom fi mulțumiți cu poverile-încercări, după 18 zile, 18 luni sau 18 ani, Dumnezeu nu va rămâne dator. Acolo unde noi ne vom strădui să ne urnim povara, El ne-o va lua cu totul și ne va îndrepta.
Doamne, eu nu pot! Tu poți! Ajută-mă!
Timpul nu oprește în stație
Trece vremea, trece vremea… și mă trec și eu. Tic-tac…
Ieri ne minunam de 1 ianuarie, astăzi suntem deja pe 1 august. Toate-s la o aruncătură de băț una de alta și, totuși, cam cât de multe s-au întâmplat în această perioadă! Că le vedem sau nu, că le trăim sau nu, că le punem la suflet sau nu, că ne bucurăm sau nu, că ne supărăm sau nu… toate-și urmează cursul lor. Timpul nu așteaptă. Timpul nu iartă. Timpul nu stă la taclale și nici nu se oprește, când vede că noi ne-am oprit. Timpul nu ne obligă să-l urmăm – dar el merge mai departe.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
