VI. Unele superstiții se adeveresc
Rămân de multe ori cu mine însumi și gândurile mi se învălmășesc luminoase prin creier. Nostalgia vieții de acasă mă acaparează uneori și amintirile se perindă, tablou după tablou, pe ecranul memoriei. Compun în minte zeci de scrisori pe care le adresz părinților, prietenilor cunoscuților. Mi-e dor de locurile natale și chiar de animalele din curte. Nu ajung să scriu nici măcar o carte poștală și bănuiesc cu câtă nerăbdare așteaptă toți vești. Mă liniștesc printr-o metodă găsită de mine, aceea a gândurilor care nu au nevoie de hârtie și de creion.
V. Oameni și oameni
Toamna e toamnă și vremea e schimbătoare. Zilele frumoase care îmi produc de regulă bună dispoziție sunt tot mai rare, acum au devenit reci și umede. Măruntele întâmplări de peste zi sunt amplificate de starea vremii și mă curprinde uneori o melancolie inexplicabilă. Sunt convins că li se întâmplă și altora, pentru că-i surprind retrași, cu gândurile departe. Programul încărcat de peste zi ne lasă destule clipe când te apucă tristețea cea mare și cumplită.
IV. Fascinația ineditului
Astăzi avem în program să vizităm uzina ai cărei ucenici suntem și, de aceea, stăm încolonați în fața școlii. Un ins înalt, cu obrajii supți, bărbia prelungă și osoasă, cu niște ochi incolori și amenințători, stă proțăpit în fața noastră. Nu-l cunosc și mă întreb ce dorește de la noi. Ne ocolește cu pași rari, de cocostârc și ne privește cu o expresie batjocoritoare. Ne vorbește păstrând fizionomia.
– Vă însoțesc la uzină și vă ia mama dracului, dacă-mi faceți greutăți! Atunci o să aflați și cum mă numesc.
Telefonul fără fir ne avertizase deja despre un maistru foarte rău, poreclit „Odiosul”. Cei care îl cunosc ne-au spus că se poartă urât și că bate ucenicii. Eram sigur că-i el. Ce ghinion să-l întâlnim atât de repede!III. Nevoia de prieteni
Ziua de școală s-a terminat, iar restul timpului a stat sub semnul împărțirii pe meserii… Așa ceva nu se uită!
Amurgul s-a lăsat pe nesimțite. Soarele a dispărut într-o baltă sângerie, ce se revarsă pe coama dealului. A trecut o zi de toamnă deosebit de frumoasă, pe care acasă aș fi petrecut-o la muncile câmpului. Acum sunt aici, pe meleaguri străine și sunt trist, cum n-am mai fost niciodată. Stau pe banca de la intrare și privesc printre ulucile gardului. Băieții din anii mai mari încă se duc la cină.II. Deziluzie și speranțe
Este o dimineață frumoasă de septembrie. Până la ora nouă suntem liberi și, de aceea, în curte este mare animație. În stradă, un grup de băieți stau ciorchine în jurul unui elev din anul al treilea, care vorbește gesticulând. Are un glas plăcut, melodios.
I. Adio, copilărie!
Dormitorul este înalt și spațios. Are cincisprezece paturi și, în zece dintre ele, dormim câte doi. Pereții proaspăt văruiți răspândesc un miros înviorător, iar așternuturile albe excită și ele simțurile cu emanații de sodă și clor. Becurile au fost stinse de multă vreme, iar prin ferestre pătrunde puțină lumină sfântă și binefăcătoare. Ambianța de aici este caldă, prietenoasă și-mi dă curaj. Invidiez colegii care au trecut deja în lumea viselor. Mie totul mi se pare neobișnuit și stări felurite mă poartă în vârtejul amețitor al gândurilor. Unele-s agreabile, triumfătoare, ca urmare a reușitei la examen, iar altele, date de ineditul situației, sunt confuze și chinuitoare. Încerc să mă liniștesc, reconstituind evenimentele care m-au adus pe aceste meleaguri.
Ștefan Epure: Viața-i frumoasă, băieți!
Ștefan Epure e tata. Proful acela care a ajuns la catedră, după ce-a trecut printr-o groază de încercări. E copilul care a ales mucul de creion în locul unui ciomag zdravăn de cioban. Copilul fără posibilități financiare, dar cu vise multe. Care a pășit temător și, deopotrivă, cu mult curaj, în necunoscut.
Nu a avut deloc un drum lin. Până la liceu și la facultate, a făcut o școală profesională și a muncit ani întregi în uzină. A reușit să ajungă, totuși, mare – dar, și mai important, a reușit să păstreze în suflet farmecul extras din greutatea acelor vremuri.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
