Din mândrie ne prăbușim cel mai ușor
Putem fi buni. Minunați. Fantastici. Dar, dacă suntem exagerat de conștienți de atuurile noastre și ne fălim cu ele, dacă îndrăznim să ne comparăm cu alții doar pentru a-i disprețui, dacă nu ne doare inima de păcatele noastre și de greul prin care trece aproapele… atunci totul e compromis. Bunătatea nu e bunătate cu jumătăți de măsură. Nici minunăția nu mai e chiar atât de minunată, când există mândrie. Și putem rămâne fantastici – dar, cu siguranță, nu în echipa în care ne imaginăm, nu în topul în care considerăm că ne-am merita locul.
Este enorm de greu să fim smeriți. E complet la îndemână să ne umplem de mândrie. E ușor să ne smerim când știm că suntem super-extra-mega păcătoși. E greu să nu ne umflăm în pene când facem lucrurile așa cum trebuie, când toate merg perfect, când pare că nimic nu ne scoate de pe drumul cel bun. Și, totuși, tocmai mândria s-ar putea să ne vină de hac.
Compliment – a ști sau a nu ști a-l primi
Compliment 1: – Ești frumoasă! – Ei, da, tu nu vezi cum îmi stă părul?
Compliment 2: – Ai o voce plăcută. – S-o auzi când e neplăcută!
Compliment 3: – Ce bine-ți stă cu bluza asta! – Am dat 20 de lei pe ea.
Și exemplele de compliment și de respingere a lui pot continua!
După ce m-am tot lăudat cu desul – dar niciodată destulul – mulțumesc, am realizat că există un sector în care sunt codașă la… mulțumiri. Ca mine, multe alte persoane. Căci, bineînțeles, mi-e mai ușor să observ la alții încrâncenarea cu care barează un compliment.
Semnul meu de bună purtare
Deși vorbesc și povestesc multe în online, ele sunt doar vârful aisbergului vieții mele. Căci, da! Surprinzător sau nu… am viață dincolo de ecrane. Unele nici nu simt nevoia să le spun, altele îmi zic că e mai bine să le țin pentru mine, iar altele prefer să le amân pentru când vor crește și vor fi complete, cât să le cuprind într-o istorioară.
Pentru această ultimă variantă, azi am „încălcat” regula și am vorbit înainte de vreme.
Mi s-a părut amuzant citatul pozat de o prietenă: „Febra musculară este semn de bună purtare”. Prin urmare, am comentat și m-am lăudat că
Șapte spuneri care-mi plac de la Sfântul Antonie cel Mare
Pe 17 ianuarie este prăznuit Sfântul Antonie cel Mare – cunoscut, alături de Sfântul Pahomie cel Mare, ca fiind începătorul vieţii monahale. Au rămas de la Cuviosul Antonie multe învățăminte, atât pentru călugări, cât și pentru oamenii din lumea cea mare. Dintre acestea, șapte am ales să notez. Sunt de citit/ recitit măcar o dată pe an – dar sigur nu strică nici o dată pe zi, până ce ne vor intra la cap și la suflet.
* Începutul și sfârșitul mântuirii este dragostea.
* Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi am auzit glas zicându-mi: Smerenia!
* Numai dacă am fost încercaţi de supărări simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit. De asemenea, nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot aşa, nu ne vom bucura de bunurile veşnice dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.
Sfântul Antonie cel Mare vorbește simplu, clar, la obiect. Noi înțelegem?…
* Nu-ți descoperi gândurile tuturor, ci numai acelora care îți pot tămădui sufletul.
* Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare. Căci ești dator să ţii trupul în viață, însă fără niciun gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie și cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniștit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulțumire și rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucidere și răpire. Și așa fiecare din mădularele noastre păcătuiește, când din sloboda alegere lucrează cele rele, în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.
* De la aproapele este viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Hristos dobândim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greșim.
* Vine timpul ca oamenii să-și piardă mințile. Și, când vor vedea pe cineva care nu și-a pierdut mințile, se vor ridica împotriva lui, zicând: Tu ești nebun!, pentru că nu este și el asemenea lor.
Cum am primit una peste nasul în vânt
În seara asta, în drum spre casă m-am amuzat un pic de un tip. Se oprise la trecerea de pietoni, lângă mine – și avea tot capul, privirea și, implicit, nasul pe sus. Dar nu a aroganță, ci așa erau el și starea lui de moment. Și da, chiar era comic cu nasul în vânt!
Fără să mă gândesc prea mult, am început să-mi analizez poziția propriului nas. Una deloc în jos, dar nici foarte în sus – cam pe-acolo cât să pot privi oamenii în ochi. Mda… ce să zic… părea că sunt ceva mai în regulă decât colegul meu de așteptare la roșu – deși n-avea niciun sens să mă compar cu el.
N-au trecut cinci minute de mers în continuare pe drum și m-am intersectat cu un alt tip care, de când a ajuns în dreptul meu și mult după ce-a trecut de mine, a urlat continuu:
– Ce-i cu tine? Ce mergi așa, cu nasul în vânt?! Cine te crezi? Cine-ai fi tu?
Am căscat ochii mari, maaari și-am început să râd cu tot sufletul! Dacă îmi spunea omul ăla cât sunt de simpatică, tot nu n-aș fi fost atât de încântată! 🙂
În seara asta am simțit în timp real care e puterea unui gând un pic răutăcios și a comparațiilor fără sens. În alt context, omul care s-a luat de mine m-ar fi tulburat. Astăzi, el doar m-a smerit. Săracul, dacă ar ști el ce bine mi-a făcut, cu siguranță că în noaptea asta s-ar culca un pic mai liniștit!
În seara asta am primit o lecție interesantă. Iar nasul, slavă Domnului, e tot acolo, la locul lui! 🙂
Inferioritate și superioritate – născuți din comparație
Uite, ceilalți copii sunt cuminți – tu de ce nu poți sta locului?! Colegii tăi au luat „excelent”, tu de ce ai luat NUMAI „minus foarte bine”?!
Comparațiile astea numite generic… „educație”… ajung să-i pună pe cei mici în niște competiții imaginare și extrem de periculoase pentru dezvoltarea lor și pentru felul în care învață să-i privească pe cei din jur. O reușită personală și o bucurie de suflet se transformă, apoi, într-un motiv de mândrie prin comparație. În aroganță, în superioritate, în judecare a aproapelui.
Credem că suntem mai buni sau că putem crește copii mai buni decât
Părintele Proclu Nicău – lecție de smerenie și de pocăință
Părintele Proclu Nicău, ucenic al părintelui Cleopa Ilie, a fost un monah simplu. Mai mult de 50 de ani din cei 89 pe care i-a trăit i-a petrecut în pustiu. S-a născut pe 13 noiembrie 1928. De pe 28 ianuarie 2017 a plecat la Dumnezeu. Veșnică să-i fie pomenirea! Iar noi să ne bucurăm de omul pe care l-am avut până acum alături și pe care-l avem de astăzi rugător în Ceruri.
Din Lupta pentru smerenie și pocăință, carte a părintelui Proclu Nicău, apărută la Editura Agaton în 2010, nu m-am putut abține să nu scot câteva idei. Dacă am ține seama de o firimitură din acestea… am fi niște fericiți!
* Şi i-am zis că eu am găsit într-o carte mai veche, nu ştiu unde, că spune aşa: Dacă vrei să te răzbuni asupra păcătoşilor,
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
