Fericire? Ce este fericirea? Mai nimic… dacă nu te înfrupți bine din nefericire. Să-i știi gustul, să-ți sterpezești dinții, să te trezești și să realizezi că nu asta vrei de la viață.

Ce-i un om care îți face un rău uriaș? De multe ori, cel mai bun prieten! Sună aiuritor, mai ales că prima reacție ar fi… prea puțin prietenoasă. Însă, după ce trec secundele/ orele/ zilele de furie, după ce te dezmeticești și te întrebi și tu, ca prostul, de ce ți s-a întâmplat asta?!, s-ar putea să găsești multe probleme… la tine! Și atunci, omul care ți-a pus piedică are surpriza de a te vedea în picioare cu mult mai repede decât visase.

Îți poate oferi un așa-zis inamic fericire? Indirect – deși, mai mult decât direct! 🙂 Dureros, dar real. Fericirea ne-o facem singuri, atunci când reușim să ne deșteptăm din lenevie și din obișnuințe. Fericirea ne-o facem singuri, atunci când învățăm să (re)apreciem lucrurile mărunte și să facem din ele motive de zâmbet și de sărbătoare.

Fericire discretă. Acum și aici

Fericirea nu ne-o putem clădi pe nefericirea altora. De aceea, din păcate, oamenii obișnuiți cu facerea de rău mai au mult până să descopere secretul sufletului liniștit – oricâtă liniște ar părea că emană. Dar, după cum rezultă, fericirea ne-o putem clădi pe mormintele propriilor nefericiri. Pe greșeli asumate, pe iertare cerută și oferită, pe conștientizare a minusurilor și pe eliminare a lor, pas cu pas. Pe reluare a legăturii cu Dumnezeu și cu inima din dotare. Pe schimbare parțială sau totală a vieții.

Fericirea nu-i în planurile de viitor. E aici și acum. E simplă și smerită. E sinceră. E atât de cuminte și de simțită, încât nu-ți sare în gât, nu te zguduie, nici nu-ți dă două palme – doar, doar ai să reușești s-o vezi. E foarte aproape de tine și e foarte discretă – și chiar îți permite să treci nepăsător pe lângă ea. Atunci, fericirea trage un plâns bun… de mila ta. Își păstrează însă credința c-ai să te descoperi, c-ai să-ți dai seama c-ai lăsat-o în urmă și că, poate, ai să te întorci după ea.

Surpriza din spatele… inamicului! 🙂

Și când speranța ei e pe ducă, tan-ta-ni-ooo!!! Apare de după colț cineva care te rănește. Pentru o perioadă. Atât cât îi permiți și atât cât îți trebuie pentru a conștientiza întreg procesul de mai sus. Atunci, într-un colț de suflet, reapare fericirea. Oricât de rănit ar fi colțul acela de suflet, nu poți să nu rămâi uimit de cât de mult ai greșit tu, de cât de multe fericiri ai ratat, de cât de ușor te-ai distrus tu pe tine, încetul cu încetul… Nu poți să nu începi să-ți faci noi planuri de trăit aici și acum, de bucurat, de simțit…

Observi? Omul sau oamenii bau-bau nici măcar nu mai există, oricâte fericiri ți-ar fi furat. Aici e vorba despre fericirile pe care tu singur le-ai ratat/ disprețuit/ minimalizat până acum. Poate, pentru prima dată în viață, acum e vorba despre tine și despre luptele tale. Răul n-a fost creat decât ca să-ți amintească faptul că există binele. Că poți alege binele – acela simplu, necosmetizat, care-și permite riduri fine de fericire. La fel, oamenii care nu-ți vor binele au fost creați ca să te trezească – atunci când, aparent, ți-e rău de prea mult bine. Ce buclă fantastică! Și ce binecuvântare că există și oameni care să ne fie ceas deșteptător, atunci când ne permitem să adormim pe calea spre fericire!

[Citește și: Nimeni nu face rău de prea mult bine. Dacă am înțelege…]