Ne recunoaștem bolile?
Ne-am învățat să trăim clipa. Să nu ne gândim la boli sau la moarte – până în ultima secundă. Vor veni ele cândva, dar acum sunt toate departe. Să profităm! Nu ne dăm seama că multe dintre obiceiurile noastre ne îmbolnăvesc, trupește și sufletește. Nu ne dăm seama că tristețea – atât de nefirească și atât de des întâlnită în rândul tinerilor – este, până la urmă, o boală! Nu ne dăm seama că fericiri de moment se transformă, apoi, în goluri, în suferințe, în răni vizibile și răni mai grave de atât.
(Anti)reclamă la Șapte Pietre
Scriu aici, pentru a-mi asuma vina. Pentru prima dată în cariera de blogger am ales să-mi încalc propriile reguli și am șters o postare. De fapt, nu am șters-o, doar am pus-o pe pauză. Postarea va redeveni vizibilă în orice moment în care voi conștientiza că unii oameni chiar nu știu să profite de șansa ce li se oferă.
Ok, deci am făcut să dispară o postare de pe blog. Cel despre care pe drept scrisesem și-i făcusem antireclamă a devenit, între timp, mai bun? Posibil să nu. Sau, Doamne ajută!, poate că da.
Credinţă şi fotbal
Ieri, aproape de ora 21.00, m-am rugat. Apoi, am aprins candela. Deşi, în mintea mea erau gânduri… amestecate – în care îmi doream ungurii bătuţi la fund şi scoşi de urechi afară din ţară – am zis doar atât: Facă-se voia Ta!
Lumea-i bună!
Niciodată n-am putut să spun despre oameni că sunt răi. Pentru că absolut toţi au o parte bună a lor. Unii, doar au nevoie să fie ajutaţi să scoată la lumină această latură.
În perioada asta, sunt fericită! Pentru că, în ciuda necazurilor despre care vorbesc, observ că nu mă lovesc de ziduri şi de uşi închise, ci de oameni minunaţi, cu suflete şi braţe deschise! Cu toţii se roagă şi ajută, după putinţă!
Astăzi, este ziua Alexandrei Groza – fetiţa pentru care vă implor în continuare să vă rugaţi. Ea împlineşte 7 ani! E în Italia, în aşteptarea efectuării unei operaţii delicate, o operaţie care poate însemna un deznodământ fericit, după atâtea lacrimi! La mulţi ani, cu sănătate şi împliniri, fetiţă dragă!
Tot astăzi am vizitat-o pe cealaltă Alexandra – fluturaşul care ne-a răpit inimile.
De bine nu dă bine…
Astăzi nu vreau să vorbesc despre cât de răi sunt jurnaliştii. Astăzi vreau să vorbesc despre momentele în care şi ei pot fi altfel. În care scriu de bine. Frumos, cu mândrie, cu bucurie. Despre momentele în care scot în faţă oameni deosebiţi, pe care îi prezintă publicului. Oferă exemple, modele… Oferă lecţii de viaţă. Ori, poate că vorbesc despre oameni care au nevoie de ajutor. Care merită o mână întinsă, într-o situaţie excepţională.
Chiar şi aşa, mereu se va găsi cineva care să intervină. Motivele sunt variate:
Dezamăgiri în lanul de păpuşoi
Cum ar fi să scriu astăzi o postare de rău despre ceva/ cineva, iar mâine să auzi că ridic în slăvi şi ling acolo unde tocmai scuipasem? Cam ce părere ai avea despre mine? Cam ce părere aş avea eu despre mine?
Nu că m-aş iubi prea tare… dar, mă respect. Greşesc mult. Şi-mi cer iertare. Uneori… îmi cer iertare şi fără a mă considera (foarte) vinovată – doar pentru a păstra o linişte şi un echilibru de care am nevoie. Pentru că ador senzaţia aceea pe care ţi-o dă perna, seara – atunci când pui, liniştit, capul pe ea.Despre OM şi oameni
* Omul nu este nimic altceva decât înşiruirea faptelor sale. (Hegel)
* Tratăm pe oameni ca pe scrisorile primite; le citim cu grabă, dar nu le mai recitim. (Voltaire)
* Cei mai mulţi oameni îşi sunt atât de străini, încât ar trebui să vorbească la persoana a treia despre ei înşişi, cam aşa cum vorbesc copiii. (Lucian Blaga)
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase