Te simți eliberat după divorț? Dar cu rănile cum stai?…
O să auziți pe mulți dintre cei care au trecut prin divorț de curând că răsuflă ușurați. Că se bucură, vezi, Doamne, ce bine e în libertate! Înainte de a-i crede pe cuvânt, priviți-le și alinați-le rănile.
Nu intră nimeni într-o căsnicie direct cu gândul la divorț. Nu astea-s planurile de viitor atunci. Deci, n-ai cum să vezi că ți-a crăpat familia – și tu să nu mai poți de fericire.
Da, sunt unii oameni abuzați fizic și emoțional, și bravo lor dacă au avut tăria să iasă din cursa în care au fost prinși. Dar sunt și alte motive care duc la despărțire. Neimplicare, plictiseală, oboseală de a trage în aceeași direcție, înșelat, distanțat de prea mult bine. O anume inconștiență și-o lipsă de asumare, un mers pe încrederea că „mie nu mi s-ar putea întâmpla”. Dar se întâmplă. Și se supraviețuiește. Și, da, chiar te ajută Dumnezeu să te ridici și să mergi mai departe. Să fii bine!
Însă, de aici până la a spune ce minunat e să fii divorțat e cale lungă. Și-i o negare a sufletului. Oricât de mult te-ai distanțat de fostul partener, oricât de bine ți-e fără el – și chiar îți va fi, mai devreme sau mai târziu! – e absurd să predai altora cursuri de divorț în sens de… eliberare.
Să ajungi la divorț nu-i din lista planurilor de viitor
Oricât n-ai mai plânge după vechea viață și după fostul partener, dacă ideea de familie a însemnat ceva pentru tine – exact pentru ideea aia, pentru familie, pentru zdrobirea ei n-are cum să nu te doară un pic sufletul.
Deși am început să-l tratăm la diverse, un divorț nu e ceva firesc. Așa că, înainte de a crede un proaspăt divorțat că se simte minunat în libertate, încearcă să-i privești și să-i alini rănile. Nu-l invidia pentru „cât timp liber are acum”, nici nu-i urma exemplul – că parcă începi să observi și la tine în familie chestii care scârțâie. Din contra, mergi la tine în familie și fă echipă cu omul tău. Repară, înnoiește, îmbunătățește tot ce se poate repara, înnoi, îmbunătăți. Și, dacă poți și te interesează, încearcă să fii alături și de prietenul divorțat, până când acesta va avea puterea de a se descotorosi de toate negările și de toate rănile.
#semneazăodivorțată
Povestiri din patul cel mare și gol
E minunat să ai un pat uriaș, un pat în care să te poți pierde și în care să te regăsești, totuși, în brațele persoanei iubite. Dar cum e cu… patul cel mare și gol?
Îmi place mult imaginea aceasta. O ador! O ador, în ciuda faptului că îmi aduce în amintire o etapă dureroasă a vieții mele.
Când mi-a plecat omul de acasă și n-a mai fost să fie omul meu, am rămas singură. Nu doar în viața de femeie, ci și în patul cel mare și gol.
N-am fugit de prea multe suferințe fizice sau sufletești care mi-au apărut, de-a lungul vremii, în cale. Dar de venirea serilor, pe-atunci, fugeam. Pentru că urma să întâlnesc ceea ce pe timpul zilei mai reușeam să evit. Întâlneam realitatea din patul cel mare și gol. Și tot mă chinuiam să nu o conștientizez și să nu o percep în întregime. Închideam ușa la dormitor, stingeam lumina și mergeam orbecăind până la pat. Mă așezam pe marginea marginii lui, ghemuită și apăsată de frământări.
(I)responsabilitatea unui „Te iubesc!”
Am citit undeva că, atunci când îndrăznești să spui cuiva te iubesc, devii responsabil de și pentru fericirea persoanei pe care (presupui că) o iubești.
Dacă am conștientiza în profunzime responsabilitatea aceasta, ar exista două variante de continuare a traiului. Să ne fie foarte bine sau să ne fie foarte rău. Un lucru e clar: n-am mai putea fi „căldicei” în iubire. Însă, mai cred că, de teamă că nu ne va fi „foarte bine”, mulți am alege din prima nefericirea. Măcar așa, preventiv.
Din acest punct de vedere e bine că, trecând peste teorii și plonjând în viața cea adevărată, descoperim că avem „dreptul” și posibilitatea de-a ne răzgândi.
Un bonus pentru constatarea „e prea târziu”
Cândva, pe vremea asta, mai ceream un an. Recunosc, pare o aroganță să ceri un an cuiva, atunci când nu știi dacă mai ai la dispoziție măcar o secundă. E prea târziu, mi s-a răspuns. Și mi s-au mai oferit niște zile. E prea târziu… Și-am tot încercat să descifrez vorbele astea în fel și chip. În favoarea și în defavoarea mea, în binele meu și în ciuda mea…
Recent, am auzit din nou vorba aceasta. Completată.
Unde-i capătul unei familii?
Mi se tot amintește, în ultima perioadă, că într-o căsnicie „Până la capăt” merg doar cei puternici. Obsesiv găsesc distribuit acest articol și altele, pe același subiect – și le frunzăresc, de fiecare dată, altfel. Punând accentul pe diferite corzi… toate sensibile și dureroase. Unde-i capătul unei familii?
Observ că-s din ce în ce mai puțini oamenii puternici. Șoc și groază, se pare că nedescoperirea perfecțiunii îi ajută și îi motivează pe mulți să fugă.
Ce facem cu sufletul copilului atunci când mami și tati se despart?
Când un el și-o ea sunt părinți și decid, din diferite motive, să se despartă – nu se despart el și ea, ci tati și mami. În ciuda rănilor, orgoliilor, a cancan-ului din spatele separării, în ciuda celor care stau pe margine și comentează, în ciuda faptului că unul a greșit mai mult, că altul a zis nu știu ce… tati și mami trebuie să se despartă – rămânând uniți. Iar dacă nu sunt amândoi pe aceeași lungime de undă, măcar cel la care rămâne copilul trebuie să știe sau să învețe, pas cu pas, cum să gestioneze situația.
Pe sufletul unui copil nu se joacă bambilici. Sufletul unui copil oricum se zdruncină atunci când tati și mami nu mai sunt împreună. Inevitabil, pe ultima sută de metri a relației, copilul a asistat la niște discuții, la niște supărări, la niște lacrimi… E suficient! Certurile de după nu-și mai au rostul. Ponegrirea celui care a plecat din relație nu-și mai are rostul.
O relație se distruge în doi
Se întâmplă, uneori, ca oricât de bine ar arăta două persoane una lânga alta, oricât de mult s-ar iubi, oricât de luptătoare și de puternice ar părea împreună, ceva să se rupă. Deloc ușor, deloc cu bucurie. Deloc așteptat pentru alții: „Vai, dar numai la voi nu mă gândeam!”…
Din exterior, pare simplu de dat cu părerea. De estimat. De calculat pe cine să dai vina și pe cine să compătimești. Da, la exterior, întotdeauna cineva a greșit mai mult decât altcineva și merită bătut cu pietre. Iar partenerul trebuie luat în brațe și cocoloșit, dar în egală măsură luat în râs și vorbit pe la spate.
În realitate, într-o relație sunt întotdeauna două persoane. Dacă bucuriile se împart în mod egal, la fel se întâmplă și cu neputințele. Nu se ajunge de la A la Z într-un singur pas.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
