Infidelități, amantlâcuri și tristeți – povești despre iubire și acadele

Ce infidelități, dom’le? Ce vrei să zici? Povești…

Nu-i așa că ți se întâmplă uneori să te uiți la un copil cum linge o acadea și simți că te umpli de bale? Cu atâta poftă și cu atâta bucurie ține dulcele acela în mână, că i l-ai smulge în secunda doi. Ce, numai el? Tu nu meriți să te bucuri de ceva cu adevărat bun?

Surpriză, însă – căci după ce furi acadeaua și aștepți să simți în gură gustul succesului – beax!, e fix aroma care-ți face ție bube, e gustul pe care-l urăști din copilărie, e tot ce n-ai fi crezut vreodată că poate fi. Ei, cam așa se întâmplă atunci când vezi o bunăciune ocupată și nu te saturi doar cu privitul, nici măcar cu pipăitul, ci vrei de-a dreptul… molfăitul.

Căci tu, dragă doamnă, în momentul în care îți cade cu tronc un tip vesel, eventual chipeș, sigur pe el, cu spate drept, părând că e în stare să doboare orice obstacol pentru a face fericită o femeie, în momentul în care ți se pare că te îndrăgostești ca o proastă de omul alteia – să știi că, de fapt, chiar asta faci. Pentru că îți cade cu tronc el, omul ancorat într-o relație. Omul care are un relativ echilibru, o relativă familie, niște motive care-l țin pe linia lui de plutire.

Infidelități și răni. Multe și mari

Când îl scoți tu din echilibrul (de care poate, sărăcuțul, se plânge), când îl scoți tu din familie (crezând că-l salvezi), nu faci decât să-l dezechilibrezi. Și așa te trezești cu un nene lângă tine deloc vesel, deloc sigur pe el, deloc păstrându-și imaginea pe care i-o divinizai. Descoperi un om total imatur, destul de mincinos, nici măcar specialist în infidelități, incapabil de a-și asuma responsabilități, al cărui spate (cândva) drept se umple de vină, de regrete, de resentimente, de acuze – inclusiv în ceea ce te privește. Surpriză? Nu. Și nici nu-ți trebuie prea multe studii pentru a ști de ce…

Tu, mare domn, așa-i că ai crezut că ești cel mai cel dintre băiețași, atunci când ai furat-o pe una de sub nasul lui bărbatu-său? Acum, dormi liniștit! Domnița ta e a ta! Deocamdată. Până când se va plictisi de tine și-o va zbughi cu o la fel de mare ușurință spre brațe mai puternice, mai adevărate, mai de actualitate. Tu, fostul, oricine și orice pot avea termen de valabilitate, atunci când hormonii ei săltăreți preiau comanda.

Fericirea nu se poate crea pe nefericiri

Omule, oamă… măi poamelor… Când furi pe cineva dintr-o relație și crezi că veți construi o altă relație fatală, invincibilă, fantastică – te amăgești. Distrugi vechea relație, familie poate, distrugi copii, distrugi tot ce poți – și degeaba. Te distrugi. Când nu ești în stare să încerci să repari o relație sau măcar să ieși demn dintr-o relație, înainte de a intra în alta prin infidelități, pângărești totul în jur. Fericirea nu se poate crea pe nefericiri. E o lege nescrisă, știută și veșnic încălcată – pentru că fiecare trădător ar putea jura că el n-o va da în bară. Dragostea, în cazul lui, e una din aia de filme și de romane, în care amanții și amantele înving sistemul și trăiesc iubindu-se până la adânci bătrâneți.

Eh, dar până la adânci bătrâneți, fiecare-și trăiește clipa de iubire și se simte împlinit. Nuuu, deloc nu-ți poate trece prin minte, atunci când el spune miau! după o partidă de sex, că poate așa-i zicea și lu’ nevastă-sa! Nuuu, deloc n-o să te întrebi dacă nu te alintă/ privește/ mângâie… așa cum făcea și cu ex-ul. Nuuu, deloc n-o să aveți, când unul, când altul, momente în care vă va veni să vă strigați pe un alt nume. Momente de dor din vechea și comoda și călduța relație.

Drum bun spre haos

Momente de întrebări… Oare la ce se gândește acum? Îl/ o mai iubește? Oare ce mail-uri a mai primit? Oare de ce nu-mi răspunde la telefon? Oare chiar n-are timp de mine sau invocă motive aiurea? Oare merge să ducă gunoiul sau mai dă o tură pe la blocul ei/ lui, sperând să zărească vreo siluetă pe la fereastră? Oare ce sms a primit, de l-a șters atât de repede? Oare pot avea încredere în el/ ea? Oare de ce e cu mine acum – joacă în horă din obligație, dacă tot a intrat în vârtejul ăsta?… Mă mai vrea în viața ei/ lui? Pentru cât timp? Spre ce ne îndreptăm?

Spre haos. Și, din nou, nu-ți trebuie studii pentru a ști că lipsa încrederii, lipsa respectului (chiar și a respectului față de partenerul din vechea relație!), fața asta văzută cu trădări și infidelități, mișmașurile – toate cele prin care unul s-a lipit ilegal de altul nu sunt decât viermi care mănâncă și distrug orice temelie de presupusă iubire, oricât de mare ar fi entuziasmul, adrenalina, aventura și ispita amorului de început.

Dintr-una în alta

A accepta să intri într-o relație fără a o sfârși mai întâi pe cealaltă, a accepta pe cineva într-o relație – deși pe buda lui scrie ocupat –, a te ține cu ghearele de o relație care nu te privește și a spera că totul va fi bine… toate astea mi se par demne de categoria tristeți. Nu văd o umilință mai mare decât aceea de a te mulțumi cu infidelități și cu resturi. De a fi pe locul paișpe. De a trăi într-o iubire secretă. De a trăi într-o permanentă rușine a partenerului de a te avea, de a te iubi public, de a te prezenta familiei, de a te arăta lumii. De a ști că, oricât de legal(ă) vei deveni pe parcurs, nu ești decât ălalalt/ ailaltă. O copie stricată a unei vechi vieți frumoase și ratate, în care tu ai intrat cu bocanci și buldozer.

Mi se pare maxim de trist să distrugi inclusiv drumul și viața acelui om pe care presupui că… îl iubești! O și mai mare umilință este, mai apoi, să te uiți în fosta ogradă și să-i reproșezi lui/ ei că tu ai nevoie de ajutor – că ex-partenerul de viață pare ok, sănătos și voios, în timp ce tu arăți și te simți de parcă-ai fi călcat de tren. Prin urmare, ai nevoie de îngrijiri speciale, de atenție și de încă vreo două firimituri de iubire. Trist… Foarte trist!

Poate luni, poate marți…

La radio și la teve, o tipă ne predă în ultima perioadă lecții de parașutism… Cu suava-i voce, se miaună și se jelește, se umilește și se anulează într-o mare operă muzicală… Și zice ea:

„Spui că luni, poate marți, nu te înțeleg,

Îmi spui sec doar că vii, să țin în secret!

Știu că ai pe-altcineva…

Cum să-ți explic…

Dar eu te-aștept diseară

Să te sărut, sper să nu doară

Să-ți fac cafea să nu adormi, adormi

În brațe să te strâng

Și să fumăm țigară.”

Ups, acadeaua-i cam stricată

Și-n același ton de bla-bla-bla îmbie la cânt și la dans și se-amăgește artistic că iubește și că nu contează că el are pe altcineva, nici că el vine la ea doar când are chef, nici c-o ține de folosit la vreme rea. Da, băi, pentru că, până la urmă, tot ce contează e iubirea…! Și, știu, eu sunt aia rea că nu-nțeleg și alții-s buni că vor să facă dragoste – nu război – indiferent de circumstanțe și de infidelități. Chiar declarând război oamenilor pe care, cândva, cu adevărat îi iubeau.

Știu că ai pe-altcineva… Dar eu te-aștept diseară… Vrei acadeaua?! Ok, a ta să fie! Cu toate consecințele pe care le vor avea poftele tale – și, logic, cu toată asumarea de care (te faci că) dai dovadă. Spor la fericire!