Povestiri din patul cel mare și gol

E minunat să ai un pat uriaș, un pat în care să te poți pierde și în care să te regăsești, totuși, în brațele persoanei iubite. Dar cum e cu… patul cel mare și gol?

Îmi place mult imaginea aceasta. O ador! O ador, în ciuda faptului că îmi aduce în amintire o etapă dureroasă a vieții mele.

Când mi-a plecat omul de acasă și n-a mai fost să fie omul meu, am rămas singură. Nu doar în viața de femeie, ci și în patul cel mare și gol.

N-am fugit de prea multe suferințe fizice sau sufletești care mi-au apărut, de-a lungul vremii, în cale. Dar de venirea serilor, pe-atunci, fugeam. Pentru că urma să întâlnesc ceea ce pe timpul zilei mai reușeam să evit. Întâlneam realitatea din patul cel mare și gol. Și tot mă chinuiam să nu o conștientizez și să nu o percep în întregime. Închideam ușa la dormitor, stingeam lumina și mergeam orbecăind până la pat. Mă așezam pe marginea marginii lui, ghemuită și apăsată de frământări. Norocul mi-a fost că adormeam. Repede și profund – natural, fără vreun somnifer sau vreun alt stimulent. Am dormit ore și zile întregi pe marginea unui pat mare și gol. Mi-am permis să mă odihnesc, să îmi refac puterile și să pot să mă deschid, mai apoi, spre a învăța, pic cu pic, să-mi accept patul și spațiul pe de-a-ntregul.

Proces de vindecare

M-am pierdut, m-am descoperit și m-am redescoperit în patul cel mare și gol. După nopți și nopți… am început apoi să văd patul cu lumina aprinsă, am și rămas trează în el, am învățat să îmi îndrăgesc spațiul și să mă bucur de tot ce-i al meu: timp, rătăcire, regăsire, răni deschise peste care simțeam cum dragostea lui Dumnezeu lucrează.

Au trecut ceva ani de atunci și astăzi privesc în urmă cu îngăduință. Mi-e drag de Anda din acele vremuri. Mi-e drag de mine. De căderi și de ridicări, de asumarea piedicilor și a fragilității. De timpul pe care mi l-am oferit ca să trec prin suferințe, negare și acceptare, de felul în care mi-am asumat rănile – să le oblojesc, să le exprim, să le las libere să plece. Logic, aș fi trăit bine merci și fără astfel de lecții dar, dacă tot le-am avut, mă bucur că mi-am permis să fiu așa cum am fost. Mă bucur de oamenii pe care i-am avut mai aproape sau mai în umbră – pe care îi știam mereu acolo, necondiționat. Mă bucur de brațele Cerului care atât de bine m-au ținut, m-au scuturat când a fost cazul și m-au mângâiat. Mă bucur și de pat. De patul cel uriaș.

De ce spun toate astea? Pentru că pot. E mare lucru să poți vorbi. Fără a-ți plânge de milă, fără a crea milă, fără a acuza, fără a te dezvinovăți. Spun, pentru că până în 2016 locuiam într-o bulă și nu știam că în afara bulei se poate respira. Parcă nici nu știam că alții au trecut și ei – și-au supraviețuit. Dar lumea preferă să evite discuțiile despre paturi goale și suflete pustiite, nu? Mai bine tragem perdeluța și ne vedem de tot ce-i roz și pufos și de suprafață.

Păzește-ți patul! Și iubirea

De ce scriu toate astea? Scriu pentru că, din păcate, astăzi asist neputincioasă la alte și alte destrămări de vieți și de familii. Știu că fiecare om are ritmul lui de a ieși din întunericul camerei, de a sta mai mult sau mai puțin ghemuit pe-o margine de pat. Știu că negările sunt firești – dar știu și că ieșirea din ele înseamnă pași importanți spre acceptare și vindecare. La fel cum știu că o eventuală grabă de a reumple patul cel mare nu are cum să fie o decizie prea înțeleaptă.

Scriu toate astea pentru că eu nu le-am găsit notate atunci când, poate, aș fi avut nevoie de ele. Scriu pentru că-mi asum. Și pentru că-mi doresc să învățăm să ne suportăm în pielea noastră, în patul nostru, în adevărurile noastre nemachiate.

Scriu și pentru cei care trăiesc astăzi bucuria de a se rătăci și regăsi împreună, în același pat. Patul comun și brațele care vă cuprind cer responsabilitate, respect, armonie și muncă. Zi de zi muncă din iubire și din drag pentru tot ceea ce ați construit până acum. Fixați-vă interesul și atenția spre propriul pat, iar atunci paturile din jur nu vor mai fi atât de ușor ademenitoare. Munciți pentru iubirea voastră și-o creșteți clipă de clipă, înainte de a fi cazul de a vorbi despre ea la trecut. Fără a fi cazul vreodată.

Somn ușor vă doresc! Simțindu-vă bine fiecare în patul și în pielea lui! Aveți curajul de a vă accepta complet, de a lucra la ceea ce e de lucrat și de a vedea suferințele drept lecții. Și creșteri. Iubiți-vă mult! Voi pe voi, pentru a putea, mai apoi, să-i iubiți și pe alții. Fiți recunoscători pentru ceea ce aveți. Și pentru ceea ce ați pierdut. Fiți reali! Noapte bună!