Acum 20 de zile mi-am luat rămas bun de la un gând la moarte. Și-a venit altul!
Citește mai întâi: O femeie are doi sâni și-o datorie
***
Acum 20 de zile, când mă întorceam de la serviciu, Maria m-a întâmpinat fericită la ușă:
– Am luat un Foarte Bine la matematică!
– Felicitări! Vino să ne îmbrățișăm! Și eu am luat azi un Foarte Bine!, i-am răspuns.
Acum 20 de zile fusese ultima zi de școală cu porțile deschise. Urma perioada cea nedefinită de învățat de acasă, iar foarte binele de la testul cu forme geometrice îndulcea un pic atmosfera.
Acum 20 de zile, după prânz, eu am făcut o pauză de la birou și-am plecat spre Spitalul Providența. Aveam programare. Deja măsurile de siguranță împotriva coronavirusului începeau să se întețească. Așa că m-am prezentat la controlul de ecografie mamară cu săculeți din ăia albaștri în picioare – papucei de ștrumfi, cum le zice Maria.
Acum 20 de zile se împlineau doi ani și jumătate de când începusem să am conștient în minte gândul la moarte.
CM – de la Călin-Mihai la Conventus Mirabilis. Împreună pentru o șansă la viață!
Sărbătoarea de astăzi e pe cât de minunată, pe atât de clară și de… grea. Sfinții Ioachim și Ana au nădăjduit toată viața, până la adânci bătrâneți, că vor fi părinți. Și când visul li s-a împlinit, când au avut-o pe Maica Domnului, după trei ani de la naștere nu au ezitat să împlinească promisiunea făcută în rugăciune: aceea de a-și dărui copila lui Dumnezeu și de a o duce la Templu.
Wow! Cam cât de greu e să-ți vezi pruncul mult așteptat, iar apoi să renunți la el în „favoarea” lui Dumnezeu!? Este, cu siguranță, o cinste – dar câți dintre noi mai reușim să o percepem așa?…
Câți dintre noi suntem dispuși să recunoaștem măcar faptul că pruncii ne sunt împrumut divin, că nu ne aparțin, că brațele noastre sunt făcute ca să-i iubească și să-i îmbrățișeze, dar nu să-i lege definitiv și obligatoriu de noi?!…
Mă întorceam astăzi de la biserică plină de întrebări și de gânduri.
MagicHOME – împreună, pentru părinții copiilor bolnavi de cancer!
M-am tot uitat la oamenii care se așază pe scaunul groazei. Îi privesc două secunde și deja mi se umezesc ochii. Nu-s acolo… da-s acolo, cu ei. Și tot nu-s acolo, căci nici ei nu-s acolo complet – ci doar în cadrul unei campanii, pentru câteva ore. Plâng! Habar n-am ce simt și cum mai simt părinții copiilor bolnavi de cancer care locuiesc pe un scaun… Eu sunt sfâșiată doar privind contextul… – însă cei ce sunt „îmbrățișați” de context, de boală și de spaimă… oare cum își mai cară sufletul?
Dumnezeule… inima și gândul îmi fug la Alexandra. La primul copil pentru care am inițiat vreodată o campanie umanitară pe blog. Primul copil pentru care ne-am unit în fapte bune și pentru care am plâns apoi, amar, la despărțire… Pe Alexandra mi-o amintesc tristă, pentru că-și pierduse părul. Pe Alexandra mi-o amintesc zâmbind, când i-am arătat o poză cu prunca mea: „Uite, Maria a auzit că nu mai ai păr, dar că ești încă foarte frumoasă! Și-a vrut să fie și ea la fel ca tine, așa că a renunțat la părul ei drag și creț!”.
Legile ne omoară copiii!
Plâng de furie, de neputință și de groază! Plâng și mă simt capabilă, în secunda asta, să iau de gât toți domnii din țară care ne conduc și care se cred stăpâni pe viețile copiilor noștri! Uneori, nu-i vorba de sărăcie. E vorba despre oameni care, de 27 de ani, fac treburile aiurea! Cu nepăsare maximă și cu nesimțire criminală!
Magda Vasiliu Stoian, prezentatoarea știrilor de la Prima TV, a anunțat că, de trei luni, trece printr-o dramă. Băiețelul ei de 8 ani a fost diagnosticat cu cancer… N-a povestit toate astea ca să ceară ajutor financiar. Se descurcă. Nu se descurcă, în schimb, cu birocrația din țara noastră…
Ce contează că în Italia copilul a fost preluat din prima la tratament, chiar și fără card european de sănătate? În România nu îți poți lua nici concediu medical cum trebuie, d’apoi să faci un dosar întreg la timp… la timp pentru viață!?
Lupta nesfârșită a unei mame. Luptăm și noi alături de ea?
În ultima perioadă n-am mai organizat campanii. Cel puțin, nu atât de publice. Însă, bucuria este că, în toate câte-am încercat să fac în cerc restrâns, lumea a fost mai mult decât prezentă și fericită să ajute. Vă mulțumesc tuturor!
Unul dintre oamenii care, atunci când află de necazul cuiva, sare mereu în ajutor este Carmen Ghercă. Mulți dintre voi o cunoașteți pe ea și, cunoscând inclusiv contextul, știți că e un om suficient de ocupat și de cu multe griji. (Fiul său cel mare, Robert, are autism, și pentru el a început să lupte pentru mai mulți copii cu autism, fiind președintele filialei ieșene a Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi Adulţi cu Autism din România – ANCAAR.) Te-ai aștepta, astfel, să se înduioșeze de necazurile celor din jur, dar să nu mai aibă vreme, dispoziție, resurse financiare și pentru alții. Eronat!, după cum spuneam – căci Carmen Ghercă n-a ratat nicio campanie de pe blog și nicio campanie în care m-am implicat chiar și așa, mai din umbră.
De aceea, atunci când ea însăși mi-a prezentat un caz grav și trist, am spus pe loc că voi scrie despre el și voi încerca, pe cât îmi stă în putere, să-l fac public.
Cancerul de col uterin răpește mame!
Șase femei mor zilnic din cauza cancerului de col uterin. Eu aș putea fi una dintre ele. Așa am gândit, în momentul în care mi s-a propus să fiu ambasaboare a sănătății. Am zâmbit, dar nu a fost zâmbetul meu. Pentru că mi-e ciudă și mi-e rușine de mine, marea doamnă. În realitate, încă nu sunt decât un copil care-și imaginează că, dacă-și pune mâinile la ochi, nu-l mai vede nimeni…
Vlad va fugări cancerul!
În România, 60.000 de oameni sunt diagnosticați cu cancer în fiecare an, dar numai 5% dintre ei primesc îngrijire paliativă. Datele astea îți strâng inima și te scot, cumva, din zona de confort. Din garanția copilărească pe care ne-o oferim, aceea că… mie nu mi se poate întâmpla nimic rău. Acum, e adevărat că nu putem trăi cu drobul de sare deasupra capului, dar nici să stăm cu mâinile în sân parcă nu-i o soluție. De aceea, e nevoie să ne rugăm continuu pentru sănătate. Și să mulțumim pentru sănătate, făcându-ne altora de folos!
În tot acest context, gestul lui Vlad Iftime m-a impresionat mult.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase