Femeia care și-a îngrijit soțul de 29 de kilograme își duce acum propria luptă cu boala
Cândva, pe la începutul anului, auzeam despre un ieșean de-al nostru, om vrednic, la casa lui, că suferă de-o boală care, la propriu, l-a slăbit. Bărbatul de 47 de ani, soț și tată a trei copii, ajunsese la 29 de kilograme. E o poveste greu de imaginat, cu suferință mare, cu cheltuieli care întrec orice putință, cu ajutor de la semeni și de la Dumnezeu. Cu luptă multă și cu iubire. În fiecare articol în care se scria sau se vorbea despre Eugen Movilă, acesta nu înceta să-i mulțumească soției și să dea slavă lui Dumnezeu că i-a oferit în dar o femeie care să-i fie cu adevărat alături, la bine și la greu.
Între timp, cu mari eforturi și cu multă greutate, Eugen a ajuns pe la 40 de kilograme… Lupta continuă. Însă, de parcă nu era de ajuns, acum tragedia s-a extins. Daniela, soția lui Eugen, a fost diagnosticată săptămâna trecută, miercuri…
Un strop de lumină pentru Ovidiu Simion
Despre Ovidiu și despre mâinile lui minunate am tot auzit, de la cunoștințe și de la prieteni. Un om care vede cu degetele mai mult decât cu ochii și care te poate repara dacă te-ai stricat de spate (și nu numai…). Este un om bun, care merită să se întoarcă spre el atenția, bunătatea, omenia, lumina.
Ovidiu Simion are 43 de ani și este kineto-masoterapeut în Iași. S-a născut cu o boală genetică numită retinopatie pigmentară. Acest diagnostic, care îl ține destul de mult în întuneric, nu l-a împiedicat să lupte pentru o viață cât de poate de firească.
Lupta nesfârșită a unei mame. Luptăm și noi alături de ea?
În ultima perioadă n-am mai organizat campanii. Cel puțin, nu atât de publice. Însă, bucuria este că, în toate câte-am încercat să fac în cerc restrâns, lumea a fost mai mult decât prezentă și fericită să ajute. Vă mulțumesc tuturor!
Unul dintre oamenii care, atunci când află de necazul cuiva, sare mereu în ajutor este Carmen Ghercă. Mulți dintre voi o cunoașteți pe ea și, cunoscând inclusiv contextul, știți că e un om suficient de ocupat și de cu multe griji. (Fiul său cel mare, Robert, are autism, și pentru el a început să lupte pentru mai mulți copii cu autism, fiind președintele filialei ieșene a Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi Adulţi cu Autism din România – ANCAAR.) Te-ai aștepta, astfel, să se înduioșeze de necazurile celor din jur, dar să nu mai aibă vreme, dispoziție, resurse financiare și pentru alții. Eronat!, după cum spuneam – căci Carmen Ghercă n-a ratat nicio campanie de pe blog și nicio campanie în care m-am implicat chiar și așa, mai din umbră.
De aceea, atunci când ea însăși mi-a prezentat un caz grav și trist, am spus pe loc că voi scrie despre el și voi încerca, pe cât îmi stă în putere, să-l fac public.
Paştele şi bucuria „celor patru”!
Aţi fost, şi la aceste sărbători, împreună pentru „cei patru”! Pentru asta, nu pot decât să vă mulţumesc! Aţi ştiut ca, în timp relativ scurt, să vă faceţi timp şi să oferiţi din puţinul vostru! Sunteţi minunaţi şi aţi dăruit unor copii minunaţi o bucurie de nedescris în cuvinte!
Donăm speranţă şi celule stem
De multe ori, ne propunem să salvăm lumea. Dar, termenul acesta de lume… sună atât de pompos și, în același timp, atât de generic și de impersonal, încât abandonăm totul, după câteva clipe de vitejie. Conștientizăm că suntem prea mici pentru o lume atât de mare și conștientizăm că visele uriașe prea rar pot fi susținute. Totuși, ce s-ar întâmpla dacă am realiza și ne-am face vise pe măsura puterilor noastre? Putem salva lumea? Nu! Dar, putem salva un om! Putem să-i salvăm lumea lui și putem, astfel, să contribuim la o frântură de bine pentru lumea cea mare.
Împreună pentru cei patru! (II)
Astăzi e 20 martie. Fix peste o lună, pe 20 aprilie, va fi Paştele. Şi… eu m-am gândit la Crăciun :). La campania de atunci în care, pe final, i-am adăugat şi pe „cei patru”. Cu promisiunea că la ei voi reveni, în curând, într-o campanie separată.
Ceaiul dezgheață suflete!
În seara asta, așteptam pe cineva, sprijinită de ușa Mitropoliei. În timpul acesta, o doamnă bine, pe care o cunoșteam, ieșea de la închinare. Era concentrată să nu alunece pe scări și a privit așa, prin mine, când am dat bună ziua. Nu m-a recunoscut și, mai mult ca sigur, m-a confundat cu un cerșetor :).
Nu-i nicio supărare. E doar o introducere – reală! – pentru gândul care mă macină de câteva zile. În perioada asta friguroasă, când întâlnesc oameni ai străzii, mi se rupe sufletul. Pentru că eu mă știu că-s înghețată, doar mergând din punctul X, în punctul Y. Dar ei, cum or fi?
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase