Iubirea și durerea dintr-o bucată de pâine
– Mami, dacă n-am avea ce mânca și ai găsi o bucată de pâine… ai rupe-o în două. O parte ar fi mai mică și una mai mare. Pe care ai păstra-o pentru tine și pe care mi-ai oferi-o?
Am zâmbit. Știu poveștile cu prietenii și cu prietenia, cu mărul cel mare și cu mărul cel mic, cu decizia de a oferi ce-i mai bun aproapelui și cu mulțumirea de-a mânca partea mai mică, văzându-l pe celălalt fericit și sătul.
Știu însă și partea cu inima de mamă. Mi-e imposibil să înțeleg, să simt vreun pic… cam cât de greu mi-ar fi să nu am cu ce să-mi hrănesc pruncul.
aBeauty Clinique – experiență de rățușcă la o clinică de înfrumusețare
Nu-i un secret pentru nimeni faptul că eu nu mi-s cea mai feminină tipă din lume. Nu petrec prea mult timp cu oglinda, nici nu stau să-mi număr ridurile, nici nu fac pentru fața mea și pentru trupul meu mai mult decât ceea ce consider a fi un strict necesar.
De aceea, recunosc, m-a surprins total interesul crescut pe care l-am manifestat pentru aBeauty Clinique – o clinică de înfrumusețare ce s-a deschis în această toamnă la Iași, o clinică ce are, deja, surori mai mari în București, Brașov, Constanța și Galați. Am fost la aBeauty Clinique în calitate de blogger și de… rățușcă 🙂 – și-am rămas uimită de tot ceea ce-am auzit și-am văzut, de metodele moderne și sigure de tratament, de profesionalismul oamenilor de acolo. Am simțit că intru într-o lume care, deși nu-mi aparține,
MagicHOME – împreună, pentru părinții copiilor bolnavi de cancer!
M-am tot uitat la oamenii care se așază pe scaunul groazei. Îi privesc două secunde și deja mi se umezesc ochii. Nu-s acolo… da-s acolo, cu ei. Și tot nu-s acolo, căci nici ei nu-s acolo complet – ci doar în cadrul unei campanii, pentru câteva ore. Plâng! Habar n-am ce simt și cum mai simt părinții copiilor bolnavi de cancer care locuiesc pe un scaun… Eu sunt sfâșiată doar privind contextul… – însă cei ce sunt „îmbrățișați” de context, de boală și de spaimă… oare cum își mai cară sufletul?
Dumnezeule… inima și gândul îmi fug la Alexandra. La primul copil pentru care am inițiat vreodată o campanie umanitară pe blog. Primul copil pentru care ne-am unit în fapte bune și pentru care am plâns apoi, amar, la despărțire… Pe Alexandra mi-o amintesc tristă, pentru că-și pierduse părul. Pe Alexandra mi-o amintesc zâmbind, când i-am arătat o poză cu prunca mea: „Uite, Maria a auzit că nu mai ai păr, dar că ești încă foarte frumoasă! Și-a vrut să fie și ea la fel ca tine, așa că a renunțat la părul ei drag și creț!”.
Suntem supereroi pentru copiii noștri? Cum îi creștem frumos și cum le gestionăm emoțiile?
În momentul în care ne creștem copiii ca pe niște prinți și ca pe niște prințese, îi pregătim să fie nefericiți. Căci noi nu putem să-i protejăm de viață – însă îi putem pregăti pentru ea. Așa și-a început discursul psihoterapeutul Anda Păcurar, la întâlnirea oamenilor faini de la Junior Chamber International Iași, „Cum să devii supererou pentru copilul tău”.
În cadrul prezentării sale, care a avut tema „Cum să crești un copil independent și cu siguranță de sine”,
Oameni în coajă de nucă. Dar miezul – cum e miezul?…
De multe ori, ne îmbrăcăm în coajă de nucă. Suntem puternici, frumoși, duri. Pozăm în ideali și ne place atunci când ne e mângâiată aparența. Avem o mulțime de susținători și de elogiatori ai cojii… Ce se întâmplă, însă, când ne lăsăm descoperit miezul? Mai putem poza cu o la fel de mare ușurință? Miezul nucii poate fi bun și gustos, dar și rânced… deteriorat sau putrezit.
Cum e să ne înveșmântăm în coajă de nucă și să fim stricați pe dinăuntru?
Zece replici dintr-„un tramvai numit Dorință”
* Farmecul unei femei este 50% iluzie.
* Sunt rănită din cauza loviturilor pe care le primește vanitatea mea.
* El era ca o mocirlă. Și ne scufundam amândoi…
* Dar eu nu vreau realitatea! Iluzia o vreau.
* E adevărat. Nu spun
Eu nu bat șaua – iar tu sigur nu ești cal
Mă amuză oamenii care se… simt. Sigur a scris despre mine!/ Ia uite cum mă atacă…/ Eu sunt capul răutăților, clar!/ La mine face referire, pentru că am avut de curând discuția aceea… Și tot așa!
Lumea se simte. Unii se cred cai – în timp ce eu bat șaua… Și, totuși, ce nu înțelege lumea e că eu, și atunci când scriu despre alții, vorbesc despre mine. Iar atunci când am de spus ceva cuiva, spun direct. N-am devenit atât de înțeleaptă, încât să valorizez tăcerea. Așa că,
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase